luni, 23 noiembrie 2009

"Paradis in destramare"....

Cum trece timpul, parca nici nu simt. Azi un film, maine scoala, poimaine sex si uite ca e sfarsit de noiembrie. Vin sarbatorile (care by the way e groaznic pt mine - nu imi plac perioadele astea ale anului). Se termina primul semestru al celui de-al treilea an de facultate, vine licenta iar eu nu am facut nimic. Intru in panica. Intru in criza de timp. Intru in criza de ani. In curand va trebui sa renunt la pletele in vant si la perechea de blugi pt costumul de profesor, la pierce-uri si inele si esarfe si culori, la betii in taine si dat papucii like a drama queen. Curand va trebui sa renunt si la amarata copila ce iese sambata la iveala si doarme in timpul saptamanii de frica sa nu fie ranita. Curand voi termina facultatea! Nu imi vine sa cred cat timp a trecut. 3 ani frumosi care s-au dus. Deja mi-e dor de ei. Deja mi-e dor de noptile astea in care fie stau si pierd timpul aiurea, fie ma imbat si iubesc pe toata lumea, fie plang si sparg si trantesc si dau mesaje, fie nu am bani si mancare si tigari si...ioc! stau acasa. E greu cant trebuie sa te maturizezi dar imi place sa cred/sper ca voi sti sa-mi dozez sentimentele si pornirile in asa fel incat sa iasa bine. Mi-e greu sa cred si sa accept ca scoala se apropie de sfarsit ( bine ca urmeaza masterul si alte cele dar asta e alta poveste) si se apropie adevarata viata in care suferintele de acum probabil vor parea niste nimicuri incantatoare. Probabil ca peste 5 ani voi rade copios gandindu-ma cum plangeam din cauza...micilor inconveniente amoroase. Ma las purtata intr-un viitor ce pare incert si asta imi da un sentiment coplesitor de nesiguranta. Nesiguranta unui loc de munca, a unui loc al meu, a unei relatii. Incertitudinea asta consuma ce e mai bun din mine. Ma face atat de cerebrala incat nu mai pot sa ma bucur de nimic. E seara, luni seara. Ascult Andrea bocceli- time to say goodbye si ma las purtata in noaptea ce prevesteste o noua zi. O noua zi, mai aproape de sfarsit.

duminică, 15 noiembrie 2009

Ma simt ca un alcoolic ce se zbate in viciul sau. se spune ca prima luna e cea mai grea si , la dracu, sper sa fie adevarat. sper ca iadul asta in care ma complac acum sa nu devina permanenta mea casa. Am obosit sa ma prefac puternica cand , de fapt, fiinta mea se destrama. Am obosit sa ard in iadul pe care singura mi l-am faurit - coplesita de o vina ce nu o port, de suflete pe care nu le vreau, de oameni pe care nu-i cunosc. Scapare nu exista pentru ca nu ma pot schimba. Am inceput totusi sa pierd din ceea ce ma definea candva : constiinta. Asta seara sunt linistita, parca resemnata. Durerea persista dar, astazi, nu e destul de puternica incat sa imi domine intreaga fiinta. Astazi sunt eu asa cum demult nu am mai fost - un sunet de vioara in pustiu, fara vointa, fara ura, fara sentimente.

marți, 10 noiembrie 2009

Calvar tomnatic. (sau poate nebunie prematura in timpul cursului de literatura)

Ploua trist. Ploua ca in poemul minulescian. Caut linistea insa-i murdara. Cuvintele parca-s scaldate in namol. Sunt grele si lipsite de sens precum notile astea de toamna ce imi consuma sufletul. Respir din ce in ce mai sacadat. Mi-e sufletul atat de greu si-l simt atat de neinsemnat. O lume intreaga parca-mi urla durerea muta. Ma simt incorsetata de mii de lanturi ce isi scutura ancora lucid. Ciorchinii aprigi ai pustiului ma cheama. Ma duc, ma-ntorc, raman. Unde sa plec, sa pot scapa de ghearele ce mi-au incatusat umanitatea. Ploua spasmodic iar zvarcolirea devine din ce in ce mai lina. Poate ca totusi inclestarea nu e atat de rea. Incertitudinea se risipeste printre, intre, in vene racindu-le, spargandu-le. E liniste. Prea liniste. E confuz. Nu stiu nimic. Stiu totul. Ma duc. Raman. Ah,...stau pe marginea unei picaturi de sange si ma incheg in ea.

miercuri, 28 octombrie 2009

Nimicuri colosale

Toamna e pe sfarsite, la fel cum suntem si noi – suflete ratacitoare. Umezeala si cadenta picaturilor de ploaie aduce cu atmosfera dintr-un cavou. Totul se pregateste sa moara, sa hiberneze, pana la primavara cand un nou an va da nastere unor noi vieti. Jaratecul inimilor se stinge, simfoniile ingerilor nu se mai aud, caldura dispare, pana si ziua moare mai repede, potopul necrutator al iernii se apropie ranjind diavolesc, mohoarele de rugina se risipesc , suspinele se sting in hohote maligne, soaptele mor pe buzele inghetate de frig iar eu ma pregatesc de o noua iarna bantuita de fantome. Sunetul obloanelor trase isi incepe obsedantul ciclu. Devenim nepasatori, uitam mai repede, ingropam amintiri ce ne prisosesc, falsam zambete celor ce ne poarta sambete. Sfarsitul asta de toamna coincide si cu alte sfarsituri mai putin dorite si acceptate. Incerc sa imi resuscitez gandurile ca sa pot asterne ceva concret pe hartie, respectiv blog. Nu reusesc. Doar franturi fara rost, amare si ironice. Mi-as dori ca in mine sa descopar iarna invincibila de care am nevoie. Pe de o parte zbuciumul e de nesuportat iar pe de cealalta parte mi se pare o veche si prafuita poveste ce se repeta. Doar se spune ca totul e ciclic, nu? “Parol nenicule, e mult mai mult de atat”. Am inceput sa citesc “Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu si ma simt dublat mai pustiita decat eram inainte. Exista, pe alocuri, atat de multa durere transmisa din cartea lui (care by the way e o capodopera desi la inceput eram de parere ca ceva mai prost nu pot citi) incat uneori ma opresc din citit pentru ca empatia e prea puternica. Cat imi urasc dramatismul in astfel de momente. Toamna asta rece si soioasa parca imi face portretul. Imi arunc privirea pe fereastra din ce in ce mai rar pentru ca ma simt ca o carte cu file nescrise. Vad fericire peste tot in jurul meu si parca asta imi provoaca greata (incep sa o iau razna?). O simt falsa si parca conceputa intr-un laborator de clone. E la fel peste tot, doar ca la varste si oameni diferiti. In alta ordine de idei toamna asta mi-a precedat o serie de esecuri emotionale de toata frumusetea iar sfarsitul acesteia se vrea a fi apogeu (si nu tocmai in sensul bun). E o seara frumoasa si Stela Enache imi repeta de vreo jumatate de ceas “anii de liceu”.

Baliverne guvernand taceri abisale

Pasiune. Aroganta. Tandrete. Orgoliu. Moarte. Carnea e putreda. Mirosul de cadavru e coplesitor. Ochii sangereaza. Buzele ard. Mainile zgarie cosciugul stramt. Sufletul se stinge fara sa stie ca trupul va fi devorat de viermi. Mintea nu percepe moartea fizica si se lupta cu disperare sa gasesasca o iesire. Unde esti? de ce nu ma ajuti? Respiratia imi e din ce in ce mai grea, simt cum sudoarea acopera buretii locului de veci. Constienta ca voi muri incerc sa fac un ultim efort in a birui. Vreau sa mor “mantuita”, lucida. Aud plansul jalnic deasupra pietrei funerare si ma intreb de ce intotdeauna spunem si facem lucrurile prea tarziu, in fata unui mormant rece si gol. Incerc sa patrund pamantul, sa ies la suprafta, sa strig: sunt aici, inca nu m-am stins. E o moarte spirituala ce ma apasa. In curand va fi resimtita si fizic. Unde esti suflet ratacitor? De ce m-ai parasit? De ce taci, te intreb. Nu-mi raspunzi parca sfidandu-mi neputinta. Am nevoie de pamant umed pe care sa-mi odihnesc durerea. Vreau ape tulburi unde sa-mi revars veninul adunat. Nu vreau sa mor, sunt prea lasa ca sa ma sinucid, insa povara e coplesitoare. Am impresia destramarii fiintei. Comparabila cu eternitatea durerea persista de luni incheiate si tanguite. Am momente cand simt povara lui Isus, coroana de spini e parca mangaietoare pe langa durerea ce-mi apasa pieptul. Sangele curge parca vrand sa adape insetate fiare. Trupul strapuns de mii de sulite se pregateste sa imbratiseze inertia. Mi-e teama sa pasesc nevazand lumina. Unde ma vor duce pasii? Unde voi sfarsi? Mi-e atat de greu sa nu strig dupa ajutor dar nu vreau sa par o lasa. Pot indura o durere inzecita insa pragul dintre nebunie si tristete e foarte subtire. Labirintul se sfarseste aici. Ar fi timpul sa pleci din mine, ai zabovit prea mult si inutil. Ingerii si-au intors privirea pentru ca le-am dat aripi ce atarna mult prea greu, demonii nu mai vor sa salasluiasca in mine pentru ca vidul ii va mistui. Ar fi timpul sa pleci din mine inainte sa mor. Pasiunea pentru tine, aroganta nestapanita, tandretea reprimata, orgoliul – piatra de temelie si moartea mea.

joi, 22 octombrie 2009

ganduri inutile

Ma sfasie un lup. Si musca din mine. Si sangele meu e negru si inchegat. Riposta e inutila, am murit déjà. Acum vad de fapt ce a fost. Starvul meu pluteste inert si sfartecat. Eu, dintr-o alta lume, incerc sa-l ingrop in uitare. A inceput sa ploua , pamantul absoarbe lacom sangele bolnav iar lupul da tarcoale prazii. Eu, dintr-o alta lume, tip. M-ati uitat, m-ati omorat si acum ma plangeti. Plangeti si va tanguiti. Durerea falsa si lucioasa mi-a putrezit sufletul. Acum, prinsa intr-un om cu usa in loc de cap, bat la poarta voastra si va cer un nume. Mi-ati faurit capcane dulci, letale. Va deschideti capetele sa pot intra dar e intuneric si nu vad unde e raiul si care este iadul. Lanturile sunt grele, imi apasa ranile, ma inteapa lacrimile, ma sufoca tipetele, urletul meu e ragetul vostru lacom si perfid. Acum va vad. Sunteti goi si plini de sange. Ranjetul vostru ma sperie si fug, fug spre nicaieri. Ma urmariti cu oasele frante , va tarati dar ranjetul se aude inca obsesiv. M-ati omorat iar acum ma purtati spre cloaca iadului. Iadul in care veti putrezi cu totii. Imi cereti indurare, va scuip si va tarati in urma pasilor mei. Curand voi disparea dar pana atunci rugati-va sa nu va creasca aripi caci vor fi de fier. Alintati chipuri de foc si va scaldati in pasiuni efemere, iubiti animale voluptoase si ignorati dorul fara margini. Batjocoriti sufletele amagite, scuipati obrajii care va mangaie, biciuiti corpurile care vi se ofera, aruncati spini in calea celor muti, cantati pentru urechile surzilor, sunteti schimonositi in fata orbilor. Rugati-va sa nu va creasca aripi caci vor fi de fier.

marți, 20 octombrie 2009

MOARTE SUFLETului....

Undeva pe la mijlocul lunii septembrie…. Ma ascund de mine in letargia zilnica a "statului degeaba". A mai trecut o vara, a mai trecut un an, in sensul ca eu am mai imbatranit cu un an. Nu ma simt diferit, doar zambetul imi e putin inasprit de pustiul durerii. Ce isi poate dori un tanar la varsta mea? Ce poate avea un tanar de varsta mea? Ce I se poate intampla unui tanar de varsta mea..and so on..sunt intrebari la care nu pot gasi un raspuns multumitor. Dc? Pentru ca nu exista. Imi doresc multe, am putine, am trait prea mult pentru varsta mea, sau cel putin mi se pare mie coplesitor. Vorbeam intr-un post anterior de povara sufletelor moarte, acum o simt din nou. In compania lui Vivaldi care imi inveseleste playlistul , imi limpezeste gandurile si imi alina sufletul, ma straduiesc sa raman umana. Tentatia pietrificarii e terifianta. Ma tem ca nu voi mai putea simti altceva decat durere si pustiu. Cum sa traiesti o viata in intuneric? Ma tem de moarte. Nu de moartea fizica ci de moartea sufletului, ma tem ca viata mea sa nu fie in van. Ma simt sufocata de spasme dureroase la nivelul pieptului si atunci am toata viata-mi inainte. O vad ca pe un film prost al carui final e in asteptare. Am nevoie de aer, vreau sa te respir, imi spun naucita mine insami. Ma pierd in mine de multe ori si starea mea apatica spune, ce-I drept cam tuturor, duceti-va dracu si lasati-ma sa mor in pace. Apoi ma regasesc si afisez masca ce nu denota nimic altceva decat tacere. Am obosit. Am obosit sa vorbesc in van, sa vorbesc si sa nasc inceputuri, oportunitati, treceri, opriri. Am obosit sa cunosc oameni care nu imi spun nimic, oameni care desi vorbesc intr-una nu comunica nimic, oameni care nu vad, nu aud, nu asculta, nu pasesc ci alearga spre un loc numit “fericire” nevazand cat de mult se indeparteaza. Ma doare corpul, parca-I biciuit de mii si mii de boli. De fapt e sufletul, el doare. Pana si plansul doare acum. Vreau siguranta, stabilitate. Vreau sa plec departe si sa imi traiesc povestea. Mi-e dor de…Dumnezeu. Nu am mai stat de vorba de foarte mult timp. E suparat pentru ca l-am abandonat insa eu cred ca ne-am abandonat reciproc. Eu am incetat sa privesc spre cer iar cerul mi-a dat furtuni de vise. Nu ma pot ruga pentru ca durerea sa dispara, ar fi o lasitate sa apelez la credinta doar in momente de rascruce…insa nu mai pot duce singura. Alcoolul nu ajuta, prietenii s-au saturat de aceeasi placa iar eu m-am saturat de aceleasi sfaturi. Asadar, ma inclin dragii mei , pana si spre uimirea mea, ma inclin in fata cerului cerand indurare pentru sufletul meu pustiit. E atat de intuneric afara si am impresia ca noaptea asta va fi una alba pentru mine. De cateva zile insomnia m-a cuprins, din nou. Motivul? Irelevant pentru voi, dureros pentru mine. Vreau sa intalnesc perna si somnul sa imi aduca vise, vreau o noapte linistita, vreau doar sa privesc cum ploua si sa adorm cu gandul ca maine va fi….maine. 19 oct, 11:58. Mi-e sufletul obosit si flamand. Nu am crezut ca ma voi simti vreodata atat de neinsemnata. Dar e bine. E bine ca am realizat , la timp as putea spune, ca demonii altora nu vor fi niciodata ai mei. I-am vrut pentru ca te-am vrut pe tine. Acum ma intreb: cine esti? iar raspunsul, oricat l-as astepta, nu vine. Nu mai pot sa scriu, nu pot sa dorm, nu pot sa rad. Si totul pentru niste soapte efemere si cateva nopti de sex, care de altfel nu a fost in culmea grozavului. Am cautat un motiv, unul singur, pentru care mi-am irosit atatea luni cu cineva care nu exista cu adevarat. Si nu ma refer la sensul fizic. Te-am privit de atatea ori si nu am vazut decat pustiu. As spune ca “amar e gustul tau iubite” dar nu pot sa te iubesc, nu vreau, nu trebuie, nu meriti, nu o fac. Nu stiu unde e omul pe care l-am vazut eu, poate mi l-am imaginat. Ar fi mai usor de acceptat asta decat faptul ca te ascunzi de propria ta persoana. Am cautat intotdeauna scuze atunci cand ceva nu mergea bine, am facut intotdeauna greseli atunci cand imi doream sa termin ceva. Acum nu imi doresc decat sa uit. Nu pe tine, ci dezamagirea si pustiul pe care il simt. Ma uit in jur si parca nu vad nimic in afara demonilor tai. Ma intreb ce e mai rau – faptul ca m-am inselat in privinta ta sau faptul ca am stiut si m-am avantat intr-o apa tulbure nestiind sa inot. Exista o “vorba” : daca te astepti tot timpul ca oameni sa te dezamageasca in final o vor face. Ce pot sa zic? ..decat ca nu m-am asteptat. A fost cumva ireal, incercam sa imi dau seama daca visez sau chiar e adevarat ce se intampla. Cand a murit ..o persoana draga mie m-am simtit neputincioasa in fata mortii si si am pierdut o parte din mine atunci. A fost teribil sa ma lupt cu mine si sa realizez ca nu puteam face nimic pentru a impiedica asta. Insa zilele astea am simtit cum ma sting, si la propriu si la figurat. Mi-e rau, urasc, mi-e greata, vreau sa dorm si nu pot, vreau sa mananc si totul pare fara gust, afara ploua neincetat – parca si asta imi confirma nenorocirea. Tot ce vreau e sa uit, sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt, sa nu mai doara, …sa uit si atat. Ps: Cand te duci dracu ar trebui sa o faci singur si drept. Dar, din pacate, obisnuiesti sa-i tragi si pe altii dupa tine.

luni, 3 august 2009

"Dati-i omului o masca si va spune cine este" - Oscar. W.

E ciudat ca simt cum trece timpul. Desigur ca trece dar nu asta am vrut sa spun. Simt fiecare zi mai grea, simt fiecare zi ce se adauga varstei mele. Ce sa zic, nu ma plang deoarece am 21 de ani. Ciudatenia, teama, scepticismul sunt nascute din incertitudine. Incertitudinea viitorului. Mi-am imaginat de multe ori cum va fi. Responsabilitati? Sigur. Placere/fericire/implinire? Poate. Si uite asa imi trece inca o vara cu gandul ca toamna va aduce un "an" mai bun, un alt inceput, unul care sa merite. Sa merite. de cate ori nu mi-am repetat asta in momentele in care nimic nu mai merita facut, nimic nu mai merita privit, incercat, reparat, iubit, plans. Sa merite, dar nu merita. In ultimul timp am facut greseli ireparabile. Cred ca plictiseala ma tampeste. Am ranit oameni care nu meritau pentru dorinte care stiu ca nu vor avea finalitate. De ce nu vor avea? Nu stiu. Nu e vina mea si nimeni nu poate sa imi impuna contrariul. Adevarul e ca nu inteleg, desi m-am straduit sa o fac. Cand un lucru e clar, cand un sentiment exista, cand soarele straluceste nu exista decat o singura directie buna; restul sunt doar obstacole invizibile pe care le interpunem noi insine pentru a face totul atat de greu incat sa refuzam sansa de a fi, de a iubi, de a cunoaste. Nu am avut nici o sansa pentru a intelege pe deplin pentru ca nu mi s-au oferit decat jumatati de masura. Mi-a spus cineva de curand ca aparentele nu conteaza. Adevarat. Nici eu nu o puteam spune mai bine. Nu conteaza dar macina, dor, nasc regrete. Personal chestia asta mi s-a parut ca si cum mi-ar fi spus...dami o masca si'ti voi spune cine sunt. De multe multe mi-a fost frica sa iau o hotarare, sa spun ceva..cuiva, sa merg pana la capat indiferent de rezultat, de multe ori m-am lovit de ziduri impenetrabile, de multe ori am regretat ca m-am avantat in lupte pe care stiam ca le voi purta singura dar intotdeauna cand am esuat am facut-o pe cont propriu. Nu am tras pe cineva dupa mine doar din dorinta de a nu ramane singura, nu am calcat suflete pentru a pentru a iesi la liman in schimb am iertat, si voi continua sa fac asta, cand persoanele in care cred au gresit. Pentru ca atunci cand crezi in ceva sau in cineva indiferent ce s-ar intampla, indiferent cat ar durea ramai acolo pana la sfarsit. Asadar dami o masca iar eu ..o voi da jos si iti voi spune cine sunt.

miercuri, 1 iulie 2009

Dimineata devreme...

Stii era o vreme cand totul era mai simplu, cel putin parea mai simplu. Penduland intre alegeri si dorinte intotdeauna trebuie sa ma lipsesc de cate ceva. Fie ca e un lucru sau o persoana tot timpul doare. Uneori mai puternic alteori mai putin. In ultimul timp nu mi-am mai dorit sa scriu si asta m-a ingrijorat groaznic de tare. Asta era singura pasiune care a ramas neatinsa inca de pe vremea copilariei. Acum, se pare, ca se pierde undeva in noianul ignorantei de care incerc sa ma feresc « day by day ». Incatusata de cursuri intr-o sesiune ce pare sa nu se mai termine si ingropata de dorinte reprimate de ratiune, am inceput sa sper tot mai putin ca voi gasi credinta de care am mare nevoie in momente de rascruce. Tendinta mea spre exagerare face lucrurile sa para si mai rele decat sunt in realitate. Habar nu am cum e de fapt realitatea. Dupa mult timp de convietuit cu ratiunea, care by the way nu e atat de pietenoasa cum mi-as dori, mi-am dat seama ca nu stiu unde sa ma uit sau si mai corect spus habar nu am ce sa fac cu viata mea. Poate daca analizez lucrurile din postura autorului va parea mai simplu. Asadar ..facultatea, primul si cel mai important obiectiv, a inceput sa ma cam plictiseasca pt ca tot ce fac e sa memorez sute de cursuri. Ma trezesc dimineata, asta in zilele bune cand am chef, merg la facultate, dau peste niste profesori la fel de plictisiti si satui ca si mine, merg acasa si urmez rutina de fiecare zi(mancare, somn, film, dus, film, invatat, citit, somn). A doua zi la fel, a treia zi la fel, a zecea la fel and so on and so far. Si asta a fost doar primul an. Al doilea si mai groaznic. Am inceput sa cred ca mi-am gresit vocatia. Dand meditatii unei fete ce este in clasa a 5-a mi-am dat seama ca daca toti elevii mei vor fi la fel de « inteligenti » ca ea imi voi da demisia dupa primul an de job, mi-am dat seama ca daca toti elevii mei vor avea parinti la fel de iresponsabili ca ai ei voi tampi incercand sa gasesc o rezolvare, am realizat ca in cele din urma voi fi la fel de batuta in cap precum sunt profii mei de acum. Asa ca la dracu eu pe ce pozitie ma situez ? Adica in situatia in care am niste parinti cu care nu pot vorbi si prieteni care gandesc la fel ca mine de la cine sa aud o parere diferita ? Moving forward as spune ca atat relatia cu parintii cat si relatiile amoroase sunt un total dezastru. Am sentimentul ala cretin ca orice as face nu e bine, ca fiecare decizie pe care o iau are consecinte nefaste, ca orice lucru pe care il spun este inteles aiurea, ca fiecare persoana de care ma atasez va disparea pana la urma. Am un prieten care stiu ce mi-ar spune in momentul acesta : draga mea, ai nevoie de o betie frumoasa ! As fi mai mult decat fericita daca toate s-ar rezolva cu o betie dar din pacate asta nu face decat sa inrautateasca lucrurile, cel putin din punctul meu de vedere. E o perioada din aceea asemanatoare cu pubertatea si explozia hormonilor doar ca acum poate avea consecinte mai grave pentru ca imi dau seama de asta. Nestiind ce sa fac am inceput sa sufar de insomnie doar ca nici asta nu ajuta. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat devine totul mai neclar. Prea multe posibilitati si niciuna palpabila cu adevarat. Azi vreau o relatie maine un copil, poimaine o masina. Saptamana trecuta vroiam sa merg la mare, acum vreau sa merg la munte pt ca am realizat ca eu nu suport caldura. Acum cateva luni incepusem sa scriu o carte iar acum nu mai am inspiratie pt ca nu mai vreau sa scriu. Astazi fac sex iar maine ma voi gandi ca eu vreau o relatie si ca nu imi place tipul ala asa ca o las balta(fac referire la o intamplare mai veche). Am asa o predilectie spre tipii…cum sa-i numesc….macinati de lucruri abstracte, fascinati de femeie si totusi misogini, domni in genere dar niste ticalosi. Ce e cel mai ciudat ca tot eu ma simt cea vinovata si nici macar o data nu am realizat de ce. Incercand sa fiu ca mai politicoasa mi se reproseaza de parca fiecare cuvant al meu ar fi o insulta la adresa celuilalt. Paranoia, a mea sau a celorlalti, si a mea si a celorlalti. Nevertheless I’m still fighting. Cu ce ? chiar, cu ce ma lupt ? Pentru ca in jurul meu nu vad decat negare. Negarea adevarului. E asa ca o panza tesuta in jurul a tot ceea ce nu vrem sa recunoastem, in jurul tuturor lucrurilor care nu merg bine, care nu sunt asa cum ar trebui sa fie, in jurul oamenilor care nu ne trateaza asa cum am merita dar noi rezistam ca ..suntem martiri, in jurul nostru ca sa nu ne dam seama cum suntem de fapt. Cam asa functioneaza totul si ma trezesc eu sa mai spun cate un lucru care hmmm…..supriza chiar asa e si ce vad ? tacere mormantala. Da….dracul nu e atat de negru precum se spune iar eu nu sunt atat de puternica incat sa tac. Pare o prostie cand o aud asa…. « puterea de a tacea », dar asa este. Mi-ar placea sa am cu cine sa bat campii la orele astea tampite ale diminetii mele insomniace, mi-ar placea sa pot suna si eu pe cineva si sa-i spun hei stii ce…te-am sunat ca e dimineata si aveam chef sa vorbesc cu cineva, sa nu indraznesti sa inchizi. Ar fi dragut dar nu pot sa fac asta pentru ca nu mi-am luat niciodata libertatea de a o face. Mi-ar fi placut sa vad rasaritul de pe un camp si sa inghet de frig afara dar sa stiu ca merita sa fiu acolo. Mi-ar placea sa nu mai fiu nevoita sa bat campii pe blog in lipsa oamenilor capabili de ceva frumos, real. Imi place insomnia mea dar nu asa, in lipsa lor. ….Concluzie? Maturitatea e naspa iar eu spun blogului adio!...

luni, 29 iunie 2009

Becoming....Jane

Run away with me because what value has the life without you and me together? Do not speak or think. Just love me. Can you do that?

miercuri, 27 mai 2009

ego sum qui sum !!!

Ciudat! De multe ori negam ceea ce suntem insa vrem sa fim acceptati pentru ceea ce suntem. Pana nu demult ma invinovateam de faptul ca sunt prea sincera, nervoasa, nerabdatoare, trista cand altii sunt fericiti, fericita cand altii sunt tristi, indulgenta cand altii calca peste “dead bodies”, infantila cand altii dramatizeaza, prea serioasa cand altii se distreaza. Lista poate continua la infinit insa ceea ce vreau sa subliniez este faptul ca negam ceea ce sunt pentru a fi acceptata de niste oameni carora nu le pasa de altceva decat de propria lor persoana. Prea dornica de atmosfera generatoare de viata am uitat sa ma privesc pe mine inainte de a-i privi pe altii. Ce vreau? Ce simt? Sunt niste intrebari pe care realmente nu mi le-am mai adresat de foarte mult timp. Preferand sa vorbesc despre lucruri pe care ar trebui sa le simt, sa le fac am uitat cine sunt cu adevarat. Eram pe punctul de a ma transforma in ceea ce vroiau altii sa fiu, in ceea ce isi doreau ei sa fiu, sa cred ceea ce ei doreau sa cred. La dracu cu toate astea. Cand eram mai mica (in jurul varstei de 15, 16 ani) toti adultii, in capul listei fiind mama, imi spuneau ca “cine te place, te place asa cum esti”. Binenteles ca nu am dat prea mare atentie acestei “vorbe” insa de curand am inceput sa-i redescopar sensul. Ce sens are sa devii ceea ce altii vor cand fiinta ta ii striga constiintei tale ca ea e in regula asa, ca nu are nevoie de schimbari. Schimbarea poate surveni pe parcurs insa ar trebui generata de propria vointa, nu de a altora. E ca si cum ai incerca sa demonstrezi ca 2+2 este egal cu 5. Inainte de a spune ca sunt femeie aleg sa spun ca sunt o fiinta umana (ceea ce este, oricum, stiut de toata lumea) cu defecte si calitati. Gresesc adesea din dorinta de a face totul asa cum trebuie, ma blamez prea mult atunci cand altora nu le pasa, ma intreb exagerat de multe lucruri care pot da uneori impresia de nebunie (nu ca m-ar deranja pentru ca pana la urma nu conteaza ce cred altii, la final ramanem doar noi – la fel de singuri ca la inceput) , ma chinuie gandul ca nu pot solutiona aceste “lucruri” , ma trezesc noaptea intr-un moment de inspiratie sau poate ca ma trezesc plangand pentru ca am visat urat, sunt irascibila dimineata, la pranz si seara pentru ca asa sunt eu, ma supar la fel de repede precum imi trece, orgoliul insa e singurul lucru peste care trec doar in cazurile in care imi pasa, ma cert cu toata lumea pentru dreptatea mea, sunt ironica si urasc oamenii ironici (eu sunt exceptia), sunt introvertita si imi place ca sunt asa (tine forta bruta fara creier la distanta; in ultimul timp tine cam multa lume la distanta dar asta e alta poveste) , imi scapa adesea vorbe nu tocmai ortodoxe, nu cred in biserica si nici in Dumnezeul lor (am propriul meu crez care nu e complet inca dar e o vreme pentru toate), citesc la fel de mult precum mananca altii, ma uit la filme pentru ca ma regasesc in multe, pentru ca sunt o cinefila incurabila, o consumatoare fara leac (am vazut filme proaste, filme bune, filme extreme de proaste si filme exceptionale), ascult rock (si care e problema ca eu inca nu am inteles) si tot ce inseamna muzica veche si urasc atunci cand cineva are impresia ca daca asculti un anumit gen de muzica trebuie neaparat sa retii titluri si versuri , nu ma droghez (desi trebuie sa recunosc ca mai fumez si eu din cand in cand cate..”ceva”), beau mai mult decat beau pustii din ziua de zi (nu ca ar fi ceva educativ in asta), sunt dependenta de telefon si internet dar daca raman fara aceste doua “primordiale surse de existenta” nu incep sa plang, fac adesea lucruri pe care nici eu nu le inteleg in totalitate, capacitatea mea de intelegere a oamenilor nu se masoara in ani lumina, ani de experienta sau teorii abstracte ci in sentimente, este gradata in timp in functie de ceea ce imi ofera omul respectiv (si aici nu ma refer la ofertele pe plan material), din perspectiva mea saraca in cunostinte oamenii nu se impart in femei si barbati, nu exista diferente pentru ca toti ne-am nascut in acelasi mod (diferenta este evidenta in momentul in care spui uite, asta sunt eu si asta esti tu. Suntem diferiti doar pentru ca gandim si ne comportam diferit dar avem, ar trebui sa avem, aceleasi sanse indiferent de culoare, pozitia sociala, capacitatea intelectuala. Daca ar fi doi oameni goi unul langa altul cum i-am deosebi? Dupa felul cum arata? Dupa felul cum gandesc?[cam greu pt ca nu ar scoate nicio vorba]. Cum diferentiezi doua fiinte umane? Nu suntem oare la fel in multe privinte? Sunt doua lucruri care se bat cap in cap si pe care am de gand sa le dezbat intr-un post viitor), urasc minciuna, ipocrizia, lasitatea, prostia insa uneori pot fi si eu acuzata de aceste lucruri pentru ca asta e natura mea – gresesc si incerc sa indrept pe cat se poate, nu mi-e teama sa recunosc atunci cand gresesc dar cand sunt convinsa ca am dreptate nimeni nu ma poate convinge de contrariu, iert aproape orice insa nu uit niciodata sa imi platesc politele celor care mi-au gresit (e mai complicat de atat) , exista in jur de 3 persoane(nu vr sa dau un nr précis, nici nume pt ca asta conteaza cel mai putin) in viata mea in acest moment pentru care as fi dispusa sa fac orice, urasc oamenii care pretind sa fie intelesi dar care se ascund dupa deget si cand dorm (calatorie sprancenata le spun tuturor acestor genii), ii urasc pentru ca pretind intelegere cand ei nu ofera nici un gram, din acest pretios ingredient, in schimb; imi urasc obsesiile (am cate una pentru fiecare lucru existent pe lumea asta – pt o pers anume, pt un fel de mancare, pt o mel, pt o perna, pt un mom al zilei, pt o pozitie propice de dormit, pt o pozitie sexuala, pt o mangaiere, pt bere – vin si alte alcoale,), urasc singuratatea dar o accept de cele mai multe ori, urasc faptul ca nu am stabilitate in viata mea in acest moment, urasc zilele ploioase pt ca ma deprima dar ador sa ma plimb prin ploaie (ciudata chestie), imi e frica de apa dar imi place sa ma balacesc ca un prunc, iubesc copii dar ma intristeaza gandul ca va mai dura mult si bine pana cand o sa-i am, urasc momentele in care trebuie sa vorbesc desi nu vreau, urasc oamenii care nu inteleg asta si o iau ca pe o lipsa totala de neuroni, urasc faptul ca iubirea a devenit un fel de “hai sa mergem la cafea” , iubesc florile de camp si trandafirii albi si bujorii si macii si crinii si panselutele si ma simt frustrata cand cineva imi aduce trandafiri rosii doar pt ca tuturor femeilor ar trebui sa le placa, imi place ciocolata amaruie in combinatie cu ceaiul negru, beau cola in cantitati industriale si plang la filme mai rau ca o baba ce se delecteaza cu “surprize, surprize” , iubesc faptul ca sunt studenta si ca am restante, iubesc pana si faptul ca am tendinta de a ma repeta de 100 de ori in 100 de feluri diferite, prefer sa gresesc decat sa nu o fac deloc, de multe ori fac ceea ce simt chiar daca nu e cel mai bine, prefer greseala in locul regretului, urasc faptul ca in ultima ora mi-a cazut netul de cateva zeci de ori, iubesc marea si plang absenta ei, tanjesc dupa o iubire cum n-a mai existat vreodata dar sunt constienta ca sunt cam printre singurele persoane care privesc iubirea si altfel decat prin prisma situatiei materiale a partenerului, urasc faptul ca spun nu cand de fapt negatia e un da in toata regula, apreciez atat o gluma buna cat si sarcasmul la locul potrivit, urasc glumele proaste ce se vor a fi conversatii, urasc oamenii care au intotdeauna ceva de spus fie ca e potrivit sau nu, urasc faptul ca nu reusesc niciodata sa mananc la ore potrivite, urasc faptul ca fumez prea mult si ma consum inca si mai mult si asta ma va duce la o moarte sub media de viata, urasc rochitele, pipitele, fustitele si fitele, urasc normele literare dar trebuie sa le respect(nu e cazul aici pt ca ora tarzie si lenea de a formula adecvat isi spun cuvantul), ador barbatii in costum si vinul sec baut in compania lor, imi place sexul(cui nu-I place?) dar nu il practic ca pe mersul la toaleta, urasc cacofoniile astea dar nu le evit pentru ca toata lumea intelege despre ce vobesc eu aici, urasc misoginii si teoriile lor fanteziste (uite solutia: schimbati-va orientarea daca nu va convin femeile), detest tarfulitele din “mertzane” si blondele la volan, nu suport politica si urasc fanaticii, imi place tenisul, fotbalul si patinajul artistic si nu am chef sa argumentez sau sa demonstrez in fata nimanui pasiunea pentru acestea, urasc faptul ca imi cer scuze prea des persoanelor care nu merita nici macar o privire, urasc faptul ca lumea pe care eu o cred frumoasa se duce de rapa cand sunt aproape de a spune : acum e bine; ador sunetul viorii si pianul vibrandu-mi sub degete (long time ago I use to play the piano), imi place parul meu lung si ador adierea vantului , as vrea ca ziua sa aiba 48 de ore pentru ca nu imi ajunge o zi normala, as vrea ca persoanele a caror amintire o port in suflet sa inteleaga putin mai mult decat le ofer (dar cred ca nici eu nu fac asta asa ca nu am cum sa ma astept sa primesc asa ceva), ador discutiile tarzii si relaxante, imi plac diminetile cu soare dar urasc momentul in care suna alarma si trebuie sa ma trezesc, nu suport ticaitul ceasului de aceea in camera mea de acasa si de aici nu se afla nici un ceas, ma gandesc acum la faptul ca daca as continua acest post ar deveni plictisitor. Sunt ceea ce sunt. Tu cine esti, omule? Te privesti in oglinda zambind? Esti fericit cu alegerile pe care le faci? [another post ended with …“to be continued”].

marți, 5 mai 2009

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Probabil asta va fi ultimul si cel mai lung post. "Dreptul la viata" ,"Llibertatea de gandire" , " Libertatea de exprimare". I was just wondering what's that supose to mean? Toti avem acest drept, nu? Mi-a incoltit in minte gandul ca nu e general valabila afirmatia asta. Traim intr-o lume in care aparentele, se pare, ca au luat locul a ceea ce este de fapt important. Nu stiu ce conteaza pentru majoritate dar as putea incepe prin a spune ce prezinta maxima importanta pentru mine, sau ce prezenta importanta. Ma trezeam adesea dimineata spunandu-mi ca trebuie sa devin o persoana mai buna, sa fiu mai toleranta cu cei care imi gresesc, sa zambesc mai des chiar si celor ce nu merita asta, sa cred mai mult in oameni pentru ca binele intotdeauna triumfa. Intotdeauna aveam o zi perfecta, pana intr-un anumit punct, plecand de acasa cu doza asta de optimism. Fisura aparea in momentul in care simteam ca ma doare undeva in dreptul inimii si ma simteam ridicola. Nu am probleme cu inima iar ridicolul nu e una din starile mele preferate. Intalneam pur si simplu oameni care imi inselau asteptarile. De multe ori ma antrenez intr-o discutie si pun prea multa pasiune, ma trezesc insa la timp sa pot observa surasul si doza de ironie care mi se pregateste. Anticipez pericolul dar nu il evit in speranta ca ma insel. Nu se intampla asa. Vorbesc adesea despre prietenie, dragoste, religie, istorie(prea putin pentru nu sunt adepta "fosilelor" si nici bagajul de cunostinte nu este temeinic fundamentat), fotbal(prea putin pentru ca ma uit si eu la un meci "cum se uita altii la karate") cu tot felul de oameni, de toate varstele, de ambele sexe care imi dau impresia ca prea multa vorba pierde esenta de cele mai multe ori. De ce sa vorbesti despre dragoste cand o poti simti, de ce as da o definitie a prieteniei cand eu mi-as da si viata pentru binele putinilor ramasi, istoria o las celor care se pricep iar fotbalul....celor adanciti in tiparele vietii. Ca un paradox insa.. vorbesc despre iubire pentru a constientiza ca inca sunt capabila sa o simt, o invoc pentru ca o parere in plus poate schimba ceva, poate crea ceva, schimba ceva. Prietenii conteaza foarte mult pentru mine, fara ei as fi apa intr-un desert pustiu. Vorbesc despre ei pentru ca astfel ii simt aproape sau..uit mai usor dezamagirea daca pun constant sare pe rana, dau o definitie a prieteniei pentru ca e dreptul meu sa fac asta, e dreptul meu sa ma fac ascultata (si fac asta doar in fata celor care ma asculta cu adevarat). Am mai spus-o si o repet: e atat de usor sa judeci fara sa stii cu adevarat ce se ascunde in spatele aparentelor, e atat de usor sa ai incredere si sa fi inselat, e atat de usor sa te indragostesti de o persoana si sa iti dai seama ca nu merita asta, e atat de usor sa oferi rautati gratuite fara sa te gandesti ca poate dor dar e atat de greu sa zambesti, sa crezi si sa speri ca omul aflat in fata ta iti poate oferi mai mult decat o doza imbuibata de ironie si amaraciune. Intotdeauna am avut o reala problema cu oamenii ironici ( de fapt am o problema si cu propria mea ironie temperata de atatea ori de dragul unora si spre dezamagirea altora). Cand spun problema ma refer la comunicare. M-am saturat sa ghicesc ce se ascunde in spatele atator "mutre acre" pe care le intalnesc zilnic, m-am saturat sa fiu o perna moale pentru un obraz plans, am obosit sa zambesc mecanic de fiecare data cand intalnesc ura unora destinata de fapt altora ( dar daca tot sunt eu prin preajma de ce sa nu fiu eu cea asupra careia se revarsa), am obosit sa vorbesc doar pentru ca trebuie sa fac conversatie. Sunt momente in care vreau sa tac fara sa ma simt stanjenita de parerea interlocutorului meu, sunt zile in care am nevoie de oameni care pot intelege asta. Sunt oameni de care am nevoie dar nu sunt capabili sa inteleaga asta. Forme fara fond sunt pretutindeni si culmea nu deranjeaza insa cand fondul nu capata forma dorita apare scepticismul. Ei bine asta e unul din motivele pentru care vreau sa ma opresc din "tratamente gratuite pentru spirit". Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu judecata aspru fara sa o merit, se intampla frecvent ca datorita ideii sau mai corect spus obisnuintei de "a generaliza" sa fiu azvarlita, tarata, atrasa, aruncata (spuneti-i cum vreti) in mijlocul unor caracterizari foarte subtile dar cu tinta sigura, care imi provoaca pe langa amuzamentul general si o stare de plafonare inteleasa gresit. Sunt satula de atatea remuscari la gandul ca poate am gresit, poate ar trebui sa imi cer scuze, poate ca m-am straduit prea mult si s-a vazut, poate sunt prea dornica de esenta si stric totul, poate, poate si iar poate. Ma simt de parca as fi un bufon in propria mea viata si totul pentru ce? Pentru ca domnia lor (prieteni, rude, vecini, dusmani, necunoscuti) sa se simta bine in preajma mea. Mi-ar placea sa ma pot schimba peste noapte, sa pot deveni un cosmar pentru tot ce misca. Dar..nu pot asa ca schimbarea va veni treptat. O doza de ironie, un pumn de egoism, o picatura din sindromul grandomaniei...si as deveni tot ceea ce am evitat vreodata sa devin. Ma simt tentata cateodata sa renunt la sentimente care mi-au adus tot ceea ce..nu imi doream. Imi spunea cine ca daca din 10 persoane 8 sau 9 iti inseala asteptarile atunci problema e la mine nu la ei. Datorita experientei pe care o are as fi tentata sa apun ca are dreptate dar..nu i-am dat dreptate cand a afirmat acest lucru si nu o voi face nici acum. Eu sunt de parere ca m-am inarmat cu o toleranta in doze prea mari. Imi place sa aduc fericire celorlalti, asta e si motivul pentru care iert atat de repede. Sunt o persoana trista si neimplinita (deocamdata) si daca nu as fi capabila sa iert as muri sufocata de propria amaraciune, daca nu as iubi atat de mult oamenii as uita cum e sa iubesti cu adevarat, daca nu as simti tristetea si dezamagirea atat de intens nu as aprecia clipele cu adevarat fericite ( sunt putine, ce-i drept, dar sentimentul oferit nu l-as schimba cu nici o comoara materiala), daca as avea zeci de prieteni nu as sti ce inseamna dorul, daca as iubi zilnic "some guy who thinks he's the center of the universe" nu as fi capabila sa fac diferenta intre ceea ce imi doresc si ceea ce mi-a mai ramas dupa atatea incercari esuate. Am adesea senzatia ca port o lume intreaga pe umeri dar nu apasa greutatea lor fizica ci povara sufletelor. Sunt goi de orice dorinta, au sangele negru si inchegat din cauza urii adunate, mireasma lor statuta e asemenea apei de flori, sunt cangrenati de pofte carnale ce le consuma capacitatea de a rationa si de a simti si dorinte materiale neimplinite ce le ocupa timpul pe care oricum nu il poseda. De ce mint oamenii? Cand o fac? Sa fie oare dorinta de a face totul sa para mai frumos cand nu e asa sau poate faptul ca accepta mai usor o minciuna decat adevarul? Sa fie faptul ca oamenii gresesc atat de mult si se tem sa spuna adevarul pentru a nu fi respinsi sau e oare dorinta de a indulci totul asa cum indulcim o ceasca cu cafea? Oricare dintre aceste afirmatii se poate aplica. Si eu mint, uneori nevinovat, alteori fara sa imi dau seama, sunt momente cand asta aleg sa fac si sunt situatii cand e mai bine sa mint. Niciodata nu e mai bine sa minti decat sa spui adevarul dar eu sunt o fire slaba si tematoare si se intampla sa mai aleg si calea usoara. Ma gandesc cateodata de unde vine forta interioara de care dau dovada exact atunci cand trebuie si alteori slabiciunea care ma cuprinde. Nu am gasit raspunsul dar poate ca nu il doresc indeajuns de mult incat sa il capat. Oare ce ne ajuta mai mult? Credinta sau stiinta? Subiectul asta interminabil mi-a rapit multe nopti din facultate ( fara sa lase cea mai mica urma de regret). Cert e ca fiecare are rolul ei. Stiinta pentru ca ne face viata mai usoara ( acum pentru ca ne-am obisnuit si am evoluat odata cu ea) iar credinta pentru ca face ceea ce stiinta nu va reusi niciodata ( ofera raspunsuri ce nu tin de formule, puteri ce nu depind de forte gravitationale, elastice, centrifuge, de greutate..etc). Oamenii construiesc in jurul lor niste limite sau hai sa le spun mai bine ziduri. Uneori aleg sa sparga aceste ziduri pe care le-au cladit si sa mearga mai departe construind altele, alteori le ocolesc construind in continuare fara sa constientizeze faptul ca asta nu ajuta iar celor mai norocosi li se intinde o mana pe care trebuie sa fie pregatiti sa o prinda. Suntem niste fiinte slabe, capricioase iar instinctul de supravietuire scoate ceea ce e mai rau din noi. Cea mai buna metoda de a cunoaste limitele unui om este aceea de a-l arunca intr-o cusca delimitand, reducand si in cele din urma refuzand sa-i oferi ceea ce el obisnuia sa aiba ( nu e cea mai ortodoxa metoda dar ar fi interesanta evolutia sau mai corect spus involutia omului intr-un astfel de caz). Eu sincer am cam obosit sa ma lovesc de zidurile nesigurantei si in cele din urma am invatat sa renunt. Sa renunt la ei..la oamenii pe care speram sa-i gasesc. Saptamana asta am stat in umbra, m-am ascuns cat am putut de bine. M-am ascuns de o noua dezamagire. Nu mi-a folosit la nimic pentru ca atunci cand vrei sa crezi in ceva fuga nu te ajuta Bataile inimii mele sunt atat de puternice incat nu ma pot minti, oricat as vrea. Doar ca uneori nu e de ajuns numai atat. E nevoie de mai mult, eu am nevoie de mai mult fara sa trebuiasca sa mai mut muntii din loc. Si cine nu intelege asta si nu poate vedea dincolo de aparente...se poate intoarce de unde a pasit in aceasta lume. Sunt furioasa, as vrea sa urasc la fel de simplu precum spun "te urasc" si in momentul asta as vrea sa iert la fel de usor precum o fac de obicei. Nu pot. De asta am fugit. M-am intors insa cu aceeasi teama de acum 2 saptamani. To be continued....

luni, 13 aprilie 2009

Bezna

Nevoia de dragoste a devenit in ultimele saptamani din ce in ce mai obsesiva. Simt ca totul e fara sens asa. Cum sa traiesc fara iubire, fara fiorul ce imi strabatea candva toti porii pielii, fara durerea ce imi sfasia pana nu demult tot corpul, fara pasiunea cu care imi intretineam iluziile, fara zilele pline de soare in care imi zamisleam fel de fel de continuitati, fara un el care sa ma priveasca fara sa fie nevoie sa spuna nimic, fara brate ce ma cuprind atunci cand sunt abatuta, fara obrazul lui aspru…fara… cum sa traiesc fara asta? Totul a capatat o nuanta sumbra de cand iubirea a disparut din sufletul meu. Totul s-a transformat intr-o rutina chinuitoare. Vreau sa iubesc. Vreau sa iubesc pe cineva care sa fie demn de asta. Si o spun fara urma de egoism. Sa fie al meu, sa simt ca e al meu. Nu vreau sa imi apartina pentru ca nu poti poseda pe cineva insa poti avea sentimentul ca e asa fara sa o impui. Vreau sa simt ca sunt frumoasa doar pt ca el ma vede asa, vreau sa fac ceva doar pentru ca el vrea, vreau sa fiu nervoasa pentru ca au trecut cateva ore si nu m-a sunat, vreau sa iesim tinandu-ne de mana ca doi copii, sa mirosim florile ca niste albine in cautarea polenului, vreau sa plang pt ca el sa ma stranga in brate si apoi sa faca dragoste cu mine, vreau sa ne facem planuri pentru viitor chiar daca uneori nu se indeplinesc, vreau sa credem impreuna, sa zambim doar pt ca ne amintim de noi, vreau sa simt parfumul lui in toata fiinta mea…vreau…vreau… Nu pot trai fara iubire. Incep sa ma sting asemenea unui vis ce moare inainte de a fi indeplinit. Denot amaraciune si o simt; asta ma face si mai trista. Ma simt neputincioasa in fata unei furtuni pe care cred ca nu o merit. Stiu ca fiecare ne simtim neindreptatiti de fiecare data cand ceva nu merge asa cum ne dorim dar vine momentul in care stii ca nu meriti singuratatea si suferinta, vine momentul in care urasti tocmai pentru ca stii ce inseamna ura, urasti faptul ca nu iubesti. Un joc de cuvinte nu tocmai potrivit dar…adevarat. Ma pot resemna, intr-un fel am facut-o deja dar nu vreau sa renunt la ce credeam candva (ca dragostea e vesnica existand in tot si in toate), vreau sa simt ce simteam candva (ca datorita faptului ca iubesc sunt mai puternica, pot mai mult, vreau mai mult, am mai mult). Bate vantul si nu imi inspira nimic, nu imi aduce nici o veste, nici un parfum…nimic. Gol. Praf. Vis..nici macar lacrimi. E doar intuneric..

vineri, 3 aprilie 2009

Femeia - egala barbatului?

Pornind de la o discutie cu un prieten am simtit nevoia sa astern pe hartie (in acest caz pe blog). Din cele mai vechi timpuri femeia a fost atat blamata cat si slavita. Pornind de la rangul de femeie simpla (taranca, casnica) si ajungand la un rang inalt (regina, printesa..etc) femeia a fost tot timpul in spatele unui barbat, a fost privita mereu in umbra acestuia. Nu i s-au acordat niciodata drepturi egale cu ale barbatilor. Nici acum nu este peste tot asa. Un exemplu elocvent este in religia islamica unde femeia este nevoita sa-si acopere trupul si fata cu un vesman negru si lung pentru a nu ispiti barbatul, nu are voie sa vorbeasca cu un barbat decat daca acesta este un membru al familiei. De ce trebuie femeia sa fie cea privata de libertate pentru ca barbatul o poate privi si astfel savarsi un pacat? Nu ar trebui pedepsit faptasul si nu victima cum este femeia in acest caz? Lasand religia islamica la o parte inclin balanta spre iubirea unui barbat pt o femeie. Este oare neconditionata? Ii este atribuita femeii credibilitatea de care are nevoie? Este o femeie consultata de un barbat intr-o anumita problema? De prea putne ori. Religia vorbeste despre femeie ca datatoare de viata(exceptand pacatul si faptul ca ea trebuie sa fie supusa barbatului). Este adevarat, insa nu e singurul lucru pe care il poate face femeia. Sau s-a ajuns atat de departe incat femeia este privita doar ca un mijloc prin care se poate procrea. Ar fi devastator daca s-ar ajunge la aceasta concluzie lipsita de intelepciune. De ce barbatul nu recunoaste ca rolul femeii este fundamental in viata lui? De ce barbatul nu iarta atunci cand femeia greseste? Daca femeia are aceasta putere barbatul de ce nu o face? Este oare o dovada de slabiciune din partea femeii ca iarta un barbat ce greseste de mai multe ori? Nicidecum. Atunci barbatul care se proclama atotputernic de ce nu o poate face? Pentru ca este guvernat de orgoliu la care nu poate renunta? Pentru ca femeia accepta mai multe decat el? Asta cu siguranta …se crede de catre reprezentantii masculinitatii. Poate ca este asa poate ca nu.Razboiul dintre sexe este insa inutil, spun eu. Femeia are nevoie de barbat si invers(nereferindu-ma doar la relatiile personale si reproducere). Armonia inseamna convietuire. Convietuirea inseamna respect. Aceasta este piesa lipsa din partea barbatilor. Este adevarat insa ca multe femei cad in dizgratie si nu au nici un aditiv in afara de admirata pereche de sani si picioare lungi iar asta trimite un mesaj gresit sexului opus. Femeile pot egala si intrece barbatul la capitolul inteligenta. Nu asta e insa problema. Generalizarea si gandirea stereotipica a barbatului e adevarata problema. Orice barbat are o conceptie de genul: femeia la cratita – femeia casnica dar intotdeauna va cauta o femeie desteapta, frumoasa, independenta. Oare ce spune acest lucru? De ce aceste stereotipii persista in ciuda evolutiei evidente a femeii? Sa fie oare pt ca barbatii vad mai bine decat gandesc? Sa fie oare pt ca e inteleasa gresit aceasta dorinta de egalitate? Oare la ce se gandesc barbatii cand sunt pusi fata in fata cu egalitatea dintre ei si femei? Dand o nota amuzanta eu as spune ca se gandesc la femeia-tractorist. As putea sa dau si o serie de exemple ale acestor discriminari in ceea ce priveste femeia: • Daca o femeie este mama singura intampina prejudecatile societatii lovindu-se de teoriii de genul: “nu a fost o sotie destul de buna” sau “are un copil din flori”, pe cand barbatul care creste un copil singur este privit ca un erou(cu mentiunea ca sunt foarte putini barbati de acest fel). • Discriminarea este si la nivel politic- femeile nu au ce cauta in politica, pe cand barbatii sunt cei mai buni politicieni indiferent de greselile pe care le fac • Coeficientul de inteligenta al femeilor este mai scazut decat cel al batbatilor. De unde pana unde aceasta constatare? barbatii sunt destepti iar femeile proaste? Nu exista asa ceva. Coeficientul de inteligenta al unei persoane nu este definit in functie de sex ci de capacitatea intelectuala a acelei persoane.. • Existenta unor mituri care subjuga femeia: mitul frumusetii, mitul maternitatii,mitul domesticitatii..etc. Nu am auzit vreodata sa fie un mit al fortei masculine( ar trebui sa se numeasca forta bruta fara creier). Mitul frumusetii transforma femeia intr-o “marioneta estetica” .dar nu se poate nici fara asta pt ca barbatul vrea o femeie frumoasa din zori si pana seara. Daca fardul este aplicat excesiv (ceea ce este destul de frecvent) apar inevitabil criticile de aceasta data din partea ambelor sexe; daca insa fardul este inexistent nici de aceasta data critica ambelor sexe nu se lasa asteptata. Mitul maternitatii se refera la realizarea completa a femeii doar in momentul conceperii unui copil. Si in acest caz femeia este transformata intr-un pion al “dadacismului” si scoasa din lupta pt o pozitie sociala, pt o cariera. Odata cu aparitia unui copil lucrurile se complica iar femeia este nevoita sa ramana fidela functiei sale de “mama”. Cu toate ca nu este imposibil ca ascensiunea profesionala sa apara si dupa nasterea unui copil cele mai multe femei accepta cu stoicism rolul de casnice. Asta din cauza faptului ca toti din toate partile vin cu argumente gen: “trebuie sa fi o sotie buna”, “ sa stai acasa cu copilul”, “ sa gatesti non-stop pt sotul tau iubitor care aduce bani acasa” etc. Mitul domesticitatii spune, cu riscul sa repet cateva dintre lucrurile mentionate mai sus, ca o femeie se poate implini numai in cadrul familiei, stand acasa si ocupandu-se de treburile casnice: mancare, curatenie, copii. Acesta este rolul fundamental al femeii? Nu prea cred. Dezaprob total aceasta subjugare la care se condamna insusi ele acceptand toata sarada asta cu miturile, sotia perfecta, mama perfecta etc. In atitudine sta totul. Un om, ca sa nu zic femeie, este capabil de absolut orice atat timp cat ambitia si capacitatea intelectuala-i sunt pe masura. Daca as vrea sa fac apel la Biblie as observa ca si acolo femeia este discriminata. Adica omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, toti sunt egali…etc dar femeia trebue sa fie supusa barbatului??? Totul porneste de la ispitirea lui Adam de catre Eva. Nu inteleg insa un lucru: au fost, sunt si vor fi atatea pacate savarsite de barbati dar nimeni nu a spus barbatul trebuie sa plateasca pt pacatele lui. Elucidarea acestei probleme nu o voi obtine probabil niciodata. Capitolul I al cartii "Facerea2" arata egalitatea deplina de la creatie a primei perechi de oameni, facuti dupa chipul lui Dumnezeu (I, 26-28), pe cand capitolul II descrie mai amanuntit facerea Evei din coasta lui Adam (v. 21-25) si va fi socotit de Traditia crestina ca temei al deosebirii slujirii femeii de aceea a barbatului adica al activitatii lor in afara, spre folosul lor si al semenilor lor - in vasta comunitate umana. Deci? Deci nimic…am pornit de la o idée si am ajuns in acelasi loc. Exista conceptul acesta de inferioritate prin insasi intrebarea: este femeia egala cu barbatul? Nu inteleg insa de ce aceasta lupta? Nu ar trebui sa fim unii alaturi de altii in loc sa fim unii impotriva altora? Peste tot sunt numai lupte, discriminari, greva, razboaie etc. unde s-a ajuns cu toate acestea? Niciunde. Rezultatul este nul pt ca de fiecare data se reiau aceste conflicte. Nu ar trenui sa existe afirmatii de genul : femeile sunt mai destepte decat barbatii, mai frumoase decat ei sau invers. Sunt doar femei destepte si barbati destepti – asta inseamna egalitatea. Ca exista oameni mai putin destepti, mai putin frumosi, mai putin buni in ceea ce fac asta este cu totul o alta poveste. Nu tine de lupta inutila dintre barbati si femei. Asadar, ce este misoginismul? Cum putem defini un barbat misogin? Un barbat care uraste femeile, nu? Asta este definitia cuvantului misogin – care manifesta repulsie fata de femei. Si atunci de ce intotdeauna barbatul cauta compania femeilor? Facand abstractie de nevoia de sex, care este perfect normala, masculii simt nevoia de a fi iubiti si cine sa fie mai potrivt pt a face asta daca nu o reprezentanta a sexului feminin. Daca as prezenta aceste argumente, de pana acum, unui barbat, ar spune: ai dreptate draga dar femeia nu este egala barbatului si nu va fi niciodata. La intrebarea “de ce?” el va raspunde pt ca asa este si asa va fi intotdeauna. Eventual ar acuza femeile soferite..cat sunt de groaznice si antitalent, ar blama intelectul unora si frumusetea altora. Cert este ca aceasta lupta nu se va sfarsi niciodata oricat de mult ar evolua femeia. Va fi respectata doar cea care evolueaza ca un exemplar unic nu ca apartinator al unei specii, societati, nu ca femeie. Si sa indrazneasca cineva sa spuna ca nu e asa!!! Daca ar fi sa devin feminista(pt ca pana acum am incercat o detasare pentru a nub lama barbatul mai mult decat este cazul) as spune ca femeile sunt mult mai capabile decat barbatii, mult mai puternice pentru ca ele continua acolo unde un barbat renunta (as fi folosit o constructie urata dar nu imi permit). Exista diferente intre noi pt ca suntem oameni si nu suntem identici. Ce facem insa cu discriminarea ca nu am ajuns la nici un rezultat. As putea continua asa saptamani intregi.. Poate ca este asa poate ca nu. Cine sunt eu sa fac dreptate ( nu ca dorinta nu ar exista)? Sunt o simpla muritoare, feminista si stelista pe deasupra ( care apropo este un defect major pt ca ce D-zeu sa caute femeia in fotbal? Cred ca astea sunt speculatiile dupa care se ghideaza sexul opus).

Mama si o noua primavara

Traim inconjurati de lucruri simple si frumoase pe care avem tendinta sa le ignoram. De ce? Nu pot spune. Si eu ignor de multe ori din comoditate sau poate nepasare. Cand insa momentele de singuratate ne cuprind avem tot timpul din lume sa reflectam asupra lucrurilor pierdute, uitatate, refuzate. Ne dam seama de multe ori ca acestea sunt lucrurile ce conteaza enorm in momentele de ratacire. Un iubit sau o iubita, un prieten, un parinte, o floare, un gest frumos si simplu, o adiere, un parfum, un anotimp, o zi, o ora - toate ar trebui pastrate macar in amintire. Dar cum sa pastram frumosul? Cum pastram o amintire de acum 10 ani? Pe masura ce timpul se scurge uitam, fie ca vrem fie ca nu si atunci aceste amintiri se duc odata cu noi, se sting odata cu surasul tineretii noastre. Apare totodata si distorsionarea realitatii pt ca atunci cand ne gandim la trecut, la frumosul trecut, avem tendinta sa-i dam o nota de glorie. Trecutul e maret cand prezentul e trist. Si asa este de cele mai multe ori: trist. Motivele sunt nenumarate iar enumerarea lor lipsita de sens. Si durerea e considerata inutila dar nu e chiar asa. Are rolul ei fiind uneori meritata alteori nu. Intotdeauna am fost o persoana puternica trecand peste tot mai devreme sau mai tarziu. Sunt insa momente in care am nevoie de bratele mamei, de caldura ei sufleteasca disparuta insa prea devreme. Mama, mamica mea…e o persoana la care ma gandesc printre rauri de lacrimi. Privind adesea la ea ma vad pe mine. E o sentimentala incurabila, un partener de cearta imbatabil, un povestitor incredibil, o mama prea grijulie si un om trist, un om ce traieste cu grija zilei de maine, framantata de ani si imbatranita prea curand. Speranta vaga de a ma intelege mai bine cu ea a disparut in momentul plecarii mele de acasa. Atunci am inceput sa ignor, sa intorc privirea si astfel s-a produs ruptura iremediabila. Ma cuprinde uneori teama ca nu am sa-i pot spune niciodata cat inseamna pt mine, ca-I multumesc pt tot ce a facut si face pt mine, mi-e teama ca nu am sa-I pot cere niciodata iertare pt lacrimile pe care le-a varsat adesea din cauza mea, mi-e teama ca nu va sti cat de mult ma doare departarea dintre noi, mi-e frica de timpul nemilos care mi-o va fura intr-o zi. Nu vreau sa fie prea tarziu dar…stiu ca asa va fi. Mama - e una din persoanele fara de care nu as fi putut exista. Doar gandul ca lupta undeva pt mine si ca sufera pt mine imi da puterea sa merg mai departe, imi aduce zambetul p buze dar si durerea in suflet. A venit primavara si soarele straluceste mai frumos ca niciodata. Am forte noi, planuri noi si as vrea sa fie mandra de asta dar…nu stie. Nu cunoaste durerea mea dar nu conteaza asta, primavara va fi solia mea. Ii voi trimite soare si flori si zambet si ea va sti ca eu sunt pretutindeni in preajma ei. Ce rost ar avea sa o intristez? Cand o pot face fericita cu un zambet daruit, chiar daca e printr-un apel telefonic. Nu pot sa merg acasa, nu vreau. Ma doare locul ala, orasul ala in care mi-a putrezit sufletul, mi-a disparut credinta si am uitat sa traiesc. Nu merg acasa si asta o doare pe mama. Crede ca nu o mai iubesc. Ce copila e cateodata. Daca ar sti ea ca scriu aceste randuri printre lacrimi. Oare stie ca ma gandesc la ea? Ca imi fac griji pt ea? Oare stiti voi sa va pretuiti parintii, sa-i respectati, sa-i iubiti, sa le aratati asta. Mi-e teama ca trezirea sa nu fie prea tarzie pt ca regretul in fata unui mormant rece nu e de folos. Amintirea lor va fi vie dar prezenta evaporata pt totdeauna. Nu accept asta…mama va trai vesnic si asa trebuie sa fie si iubirea mea pentru ea: vesnica. E aprilie deja….toata natura s-a trezit la viata. Au inflorit copacii iar parfumul florilor se simte necontenit. Se simte viata din noul an, abia acum se simte, abia acum fiinta mea e inundata de caldura si credinta si zambet. Adieri de primavara, flori in par, camasute subtirele, fetiscane mai robuste, mai slabute, feciori parfumati si ignoranti sau ignorati, copilasi gangurind si mame radiind de fericire in preajma lor, iubire pretutindeni, prieteni rasariti si de mult doriti, prieteni vechi si dragi, miros de paine raspandit de brutaria din spatele blocului, brobonele de sudoare in tramvai cand tot poporul se calca pe nervi, Cohen ce-mi incanta inima si auzul, pieptul cald si moale ce se vrea mangaiat, inima palpitand la fiecare adiere si vrandu-se furata, ochii stralucind a pasiune nestapanita, mainile croindu-si drum prin noianul de ignoranta, neuronul trezindu-se la viata din hibernare si alergand dupa informatii, eu diferita de la o primavara la alta, tu undeva in cautarea mea – asta e primavara mea frumoasa…

luni, 16 martie 2009

De vorba cu mine

Imi este frica sa privesc in oglinda. Sa ma privesc. Nu ma recunosc. Cine esti? Ce ai facut din mine? Da-mi sufletul inapoi. Ti-l voi inapoia cand vei gasi puterea sa uiti. Cand vei invata sa te apreciezi. Cand vei putea sa vorbesti, sa exprimi ceea ce simti, prin vorbe si fapte nu prin pagini umplute inutil. Nu vreau. Nu vreau sa uit si gata. Refuz sa uit. Nu am la ce sa revin. Inainte nu aveam nimic, acum sunt om. Sunt femeie. Stiu sa pierd, sa iert, sa iubesc, sa urasc, stiu…stiu si atat. De ce te incapatanezi sa nu asculti? Te-am invatat sa fii indiferenta. Sa urasti. Sa minti. De ce nu pui in aplicare?de ce?de ce? Nu vreau sa devin o marioneta a societatii. Vreau sa simt totul, de la oroare pana la pasiune. Tot. Ieri spuneai ca nu mai vrei sa simti nimic. Ca vrei sa uiti, sa scapi. Nehotarare si frica- asta te caracterizeaza. Esti o lasa!! Nu e adevarat. Daca eram lasa renuntam. Imi plangeam de mila. Si acum ce faci? Nu iti plangi de mila? Nu! Acum incerc sa inteleg, incep sa inteleg. Asa…in felul meu ciudat. Acum incerc sa scot la iveala ceea ce e mai bun in mine. Asa voi reusi sa scap. Asa voi deveni mai puternica…intelegand totul, simtind totul, vazand totul. Uite azi am simtit ploaia. Stii? Nu ai cum sa nu o stii..erai acolo. Mereu esti acolo. Stii…as vrea sa pleci. Sa ma lasi singura, nu vreau sa te mai aud. Cum sa plec? Unde? Eu sunt ratiunea ta, nu te pot abandona. Fara mine nu ai fi nimic. Eu te intregesc, nu intelegi asta? Simtirea imi va ramane alaturi. Ea intelege. asculta cu mine, sufera cu mine. Da, ai dreptate! Sufera cu tine. Doar asta stii cel mai bine, nu? Simtire fara ratiune si ratiune fara simtire nu se poate. Sunt un tot, un tot ce nu va rezista injumatatit. Te vei evapora. Sufletul iti va muri. Asta vrei? Stiu asta dar daca nu voi mai exista nu voi mai primi lovituri. Nu poti lovi in ceva ce nu exista, nu? Atunci de ce mai lupti? De ce lupti in fiecare zi pt ceva mai bun, de ce te incapatanezi sa crezi ca totul se va schimba in bine, de ce cauti iubirea, forta, prietenia, speranta daca nu ai nevoie de ele. Planuiesti sa mori, nu? Atunci lasa-te absorbita de neantul societatii. Vei scapa mai usor. Va fi o moarte rapida. Ma chinui. De asta nu-ti mai doresc prezenta, ma chinui prea tare. Nu intelegi ca nu mai vreau drame? Vreau detasare, macar pt o vreme. Sa pot trece peste, sa pot privi de sus in jos nu invers. Am spus ca nu mai vreau sa simt nimic. E ceva temporar pt ca doare si incerc sa inlatur spinul. Dedublarea mea vine din nevoia disperata de fericire. Ti-am spus…nu ai cum sa intelegi. Tu nu suferi. Esti rece. Mereu precoce. Mereu atenta. Ar trebui sa te cheme izolare nu ratiune. Esti ca un spin inghetat in inima mea. Nu ma lasi sa-mi traiesc durerea pt ca o gandesc inainte, nu pot intelege daca gandesc un sentiment, o stare, o cauza, un efect. Trebuie sa simt, nu intelegi? Am nevoie de tine dar…nu acum, nu asa. Vreau sa zbor iar tu mi-ai taiat aripile. Lasa-le sa creasca, lasa-le sa sangereze pana durerea va disparea. Pt ca se va intampla si asta. Totul e ciclic. Esti o parte din mine la care nu pot renunta dar nu te vreau in permanenta, ma sufoci asa cum o fac oamenii uneori. Lasa-ma sa respir si te voi chema. Taci! Nu mai vreau sa te aud. Nu te mai aud. Ma indepartez. Am plecat. Sunt doar eu…simtirea.

duminică, 15 martie 2009

O noua saptamana se anunta impunatoare. Astept cu nerabdare sa inceapa. Vreau sa ma pierd in monotonia ei, sa alung singuratatea ce devine din ce in ce mai apasatoare, sa continui lupta cu mine. E mai bine sa lupti decat sa te lasi prada; ce-I drept eu o mai fac din cand in cand, verific daca durerea e inca acolo. Realizez ca e. Sunt momente in care nici eu nu mai stiu cu ce lupt, cu cine, cu mine sau cu el, cu mine sau cu trairile mele. Vreau sa uit tot. Sa reprim tot. Sa plang tot. Sa nu mai fie nimic, sa nu mai simt nimic. Vreau un nou inceput, o noua durere, un nou el, o noua iubire, vreau sa urc inca o treapta fara sa privesc mereu inapoi. Nu stiu de unde sa incep, cum sa caut, daca trebuie sa caut. Vreau o zi, o luna, un an, o viata pe care sa o pot asemui cu o simfonie, o simfonie de simturi. Am obosit sa tot lupt cu mine. M-am saturat sa privesc, sa asist, sa particip, sa intregesc fericirea altora, m-am saturat sa izbucnesc in fata prietenilor sau a necunoscutilor fara ca acestia sa stie adevaratul motiv. Imi amintesc de o zi ploioasa de acum cativa ani cand stateam cu cea mai buna prietena la o cafea si ne povesteam pasurile. Eu obisnuiesc sa ascult si prea putin sa destanui. In ziua aceea insa nu o auzeam, vorbele ei treceau prin mine ca niste note surde, necazurile ei mi se pareau mai degraba produsul unor infantilitati. Mi-am aprins o tigara si am deschis geamul sa aud ploaia. Am uitat de “ea” si m-am ratacit printre ganduri incercand sa gasesc puterea de care aveam nevoie la momentul respectiv. Si-a dat in curand seama ca vorbeste singura si m-a lasat sa ratacesc in voie cum facea de obicei cand ma regasea in astfel de ipostaze. Asta pt ca i-o ceream eu dar atunci nu a fost nevoie. Poate ca m-a simtit prea departe de ea, poate ca nu era capabila sa imi inteleaga starile. Imi spunea mereu ca sunt prea sentimentala si avea dreptate. Asta ma face vulnerabila, asta e sursa nenorocirii mele. Am fumat tigara si m-am dus in camera ei regasind-o la fel de inexpresiva ca intotdeauna. Nu vroiam sa o mai ascult, sa o mai vad asa ca am plecat la plimbare. Cand am iesit ploaia se oprise dar totul mirosea a pamant satul. A fost atat de bine sa simt vantul mangaindu-mi pielea dar aveam nevoie de cineva care sa ma inteleaga, sa ma asculte. Aveam nevoie de o persoana reala, nu de o adiere. Ma regaseam insa mereu singura. Asa este si acum. Chiar daca a mai trecut timpul sentimentul a ramas cumva acelasi. Am impresia ca fug de ceva, vreau sa scap negand dar oare voi reusi? E seara. Toata lumea e la plimbare insa eu ratacesc printre bloguri, documentare si amintiri. Excesele din ultima vreme au un cuvant de spus pt ca ma simt atat de obosita. As vrea sa dorm….sa adorm.

vineri, 13 martie 2009

Pasiune

Ma trezesc invaluita de bratele lui si e atat de bine. E cald. E moale. Sunt eu, asa cum as vrea sa fiu viata intreaga. Sunt pe jumatate adormita si tanjesc dupa sarutarile si mangaierile lui, miscarile noastre se coordoneaza atat de bine incat nu vreau sa ma ridic din pat si sa plec. Mai zabovesc putin. Deschid apoi ochii si-i privesc trupul gol odihnindu-se langa al meu. As vrea ca timpul sa se opreasca in loc, sa ramanem doar noi intr-o imbratisare eterna. Imi lipesc trupul de al lui si-i sarut pieptul din care musteste viata, dorinta. Se preface ca doarme dar corpul lui imi spune altceva, buzele murmura sarutul, mainile tremura a imbratisare, pulsul creste denotand dorinta iar eu incep sa rad zgomotos de infantilitatea lui, de sfortarea lui de a parea imbatabil. Il surprind apoi cu privirea atintita asupra mea. Ma uraste. Vrea sa imi spuna asta dar nu poate. Ma cuprinde usor cu bratele sale puternice si atunci cuvintele sunt de prisos. Ne contopim intr-o poveste a Loilitei pana cand razele soarelui ne lumineaza trupurile devenite parca transparente…

joi, 12 martie 2009

Incertitudine(**)

Azi am muscat dintr-un mar cu viermi si am fost la un curs de comparata (mai exact literatura comparata). Marul viermanos este simbolul omenirii iar cursul de comparata reprezinta nevoia de a cunoaste, de autocunoastere, oportunitatea de a te lasa cunoscut de altii, ceea ce e cam greu (cel putin pt mine). Ce-i drept, niciodata nu am cautat sa fiu acceptata pt ceea ce sunt sau ce nu sunt. Franchetea si caracterul meu coleric mi-au creat intotdeauna probleme. Simt nevoia sa ma exprim liber indiferent de loc si companie, ca nu o fac tot timpul asta e alta poveste, dar nu e intotdeauna potrivit conjuncturii in care ma aflu. Nu inteleg insa un lucru: daca posedam aceasta putere, aceea de libera exprimare, de ce sa nu o folosim si cel mai important de ce nu o folosim? De ce intotdeauna apare reticenta, frca, dedublarea, de ce ne stradum atat de mult sa fim acceptati de oameni de care nici macar nu ne pasa? Cred ca si acum, eu in postura de blogger, ma straduiesc sa placa cuiva ceea ce postez in ciuda faptului ca scriu pentru mine si nu pentru un posibil "ochi critic". De ce ma pierd in propriile-mi ganduri, de ce pun atatea intrebari al caror raspuns e fie retoric fie de natura filosofica. De ce ma scufund in de ce-uri interminabile si am intotdeauna sentimentul de incertitudine, frica, neimplinire. URA. De ce urasc? Ce urasc? Cand? Cum? Pe cine? Urasc neputinta mea. Urasc faptul ca am atatea de spus, de facut, de exprimat dar ma pierd undeva la jumatatea drumului. E drumul meu, am tot dreptul sa ma ratacesc insa cum voi sti sa reapuc calea cea buna? De unde stiu ca va fi drumul cel bun pentru ca orice alegere am face exista sacrificii, dezavantaje, regrete. Totul merge insa pe principiul metonimiei. Cred ca la fel este si cu ura, e o reactie normala( evident ca e) depinde insa cum e proportionata, cum si asupra cui se rasfrange. Momentan se rasfrange asupra mea si incet, incet devin un Sisif veritabil si asta imi displace. Refuz sa cred ca toata viata voi impinge bolovanul pana in varf si apoi se va rostogoli inapoi, efectul fiind evident- reluarea. Din pacate cred ca asta se intampla cu fiecare dintre noi, cu diferenta subtila ca ignoranta castiga(omul care nu realizeaza ceea ce este de fapt nu realizeaza ce pierde, nu realizeaza de fapt ca pierde ceva, ca trece pe langa bolovan, ca impinge... aerul) iar incertitudinea, pe care eu o asimilez aici cu omul intrebarilor, pierde( omul intrebarilor este sortit pieirii, mai devreme sau mai tarziu. e adevarat ca acest "tip" de om va fi intotdeauna deasupra ignorantei, va fi mai profund, mai dorit de ignoranti datorita misterului apoi respins datorita neintelegerii acestuia, va fi mai bogat spiritual dar niciodata mai fericit). Unde e atunci rostul acestei cautari fara margini, unde e sfarsitul, unde e apogeul dorit, unde e nemurirea pe care ar trebui sa o dobandesti, unde e linistea, moliciunea, caldura care ar trebui sa te inunde. Cred ca secretul(daca exista cu adevarat unul) il vom afla dupa moarte. Vreau sa cred in viata dupa moarte pt ca ar fi trist sa ne evaporam asa. Ar fi pacat sa ramanem doar un rau de cenusa pe care timpul sa-l vanture dupa bunul plac. M-am indepartat cam mult de ura dar nu pot ajunge la concluzia pe care mi-o doresc. O doresc dar nu o cunosc, inca. O urasc pt ca tanjesc dupa ea, o caut...asemenea unei dureri ce se adanceste atunci cand razi. IUBIREA. Exista zeci, sute de explicatii, definitii, maxime, citate, aforisme pentru acest cuvant, sentiment : iubire; insa fiecare o percepe si o trece printr-un filtru personal. Sa nu mai vb despre faptul ca exista mai multe feluri de iubire( iubirea pt prieteni, pt parinti, pt sot..etc). Ma gandesc si adesea intreb cum era acum 20 de ani, de exemplu. Cum era iubirea pe vremea parintilor nostri cand "te iubesc" era spus cu atat de multa emotie, cand aceste cuvinte erau pline de zeci de intelesuri. Astazi insa a devenit ca un salut( te iubesc dimineata, la pranz si seara). Aud la tot pasul adolescenti sau dimpotriva oameni maturi spunandu-si te iubesc cu o usurinta aproape nepasatoare si ma gandesc unde a disparut pudoarea, candoarea cu care aceste cuvinte erau candva rostite. Apeland atat de des la aceasta formula intima ea isi pierde semnificatia, cum s-a intamplat cu multe dintre sintagmele folosite in diferite ocazii. Imperdonabil este faptul ca multi dintre noi stim asta dar acceptam ca fiind un rau tolerabil. De ce aceasta complacere nu am sa inteleg niciodata. E adevarat ca iubirea este peste tot dar asta nu inseamna ca trebuie sa devina comerciala la fel cum comunismul a avut cauze si efecte dar asta nu inseamna ca totul trebuie pus in carca lui Ceausescu, fiindca a fost ucis si astfel a aparut imposibilitatea de a se apara si pt altii prilejul de a scapa de unele treburi necurate. Sa fim seriosi, nu a fost un sfant ce trebuie canonizat( de altfel nu se va intampla niciodata asta) dar ceea ce s-a intamplat cu el si Elena nu a fost departe de monstruozitate. Comunism a fost si va fi intotdeauna, declarat sau nu, acceptat sau nu. Astazi insa e putin indulcit fata de acele vremuri( putin mai mult). Atunci oamenii se plangeau de faptul ca nu aveau libertate de alegere. Astazi se plang de faptul ca nu are cine sa-i conduca. Nu am fost si nu vom fi niciodata un popor multumit, va exista insa intotdeauna eschivarea, intr-un fel sau altul, de responsabilitatile care ne apartin. Acum avem puterea de a decide( oricat de redusa o considera unii ea exista) dar nu avem pe nimeni care sa decida pt noi( parerea mea este ca situatia "se va remedia" in acest sens) iar pe vremea comunismului decideau altii pt noi si se vroia libertate. Nu sunt nici pro nici contra comunismului insa indignarea mea, vazand lipsa de reactie a oamenilor, e undeva pe culmea disperarii. Din nou am plecat de la o idee si am ajuns la alta. In alta ordine de idei as spune ca iubirea e supraestimata, asta cred ca o stim cu totii constient sau nu. Exista insa o diferenta uriasa intre a spune si a simti( de ce? pt ca nimeni nu spune ceea ce gandeste- cu mici exceptii- decat daca e sigur ca va avea ceva de castigat din asta). Un adevar trist dar irefutabil.

sâmbătă, 7 martie 2009

Incertitudine

Simt un val rece venind din viitor. Fie ca ma priveste direct, fie ca nu tot rece ramane. Sunt insa mai linistita, cel putin mai lnistita decat am fost in ultimul an. Am aproape tot ce-mi trebuie si totusi simt ca lipseste ceva. Ce anume nu pot insa afirma cu certitudine. Poate e un capriciu neindeplinit, poate e o iubire regretata, poate e un examen esuat, poate o zi proasta, poate sunt eu…poate. Reciteam zilele trecute Lolita a lui Nabokov, carte ce mi-a oferit inca din liceu o perspectiva ciudata asupra pasiunii, asupra deciziilor, asupra femeii. De aceasta data insa m-am regasit putin printre filele ingalbenite ale cartii, m-am vazut o Lolita, ce-i drept mai evoluata, care insa iubea nebuneste. As putea spune ca si acum iubesc dar nu e adevarat. Acum iubesc doar amintirea si apreciez ceea ce am, incerc sa repar ceea ce timpul a stricat, incerc sa vindec ceea ce el a ignorat, incerc sa-l iubesc dar nu pot. Nu pot si poate ca nu e demn de asta. Ma face fericita prin stangacia lui, ma face sa zambesc prin faptul ca ma cunoaste atat de bine, sau cel putin asta crede; dar nu pot sa-i spun: dragule te iubesc. Am spus-o odata cuiva care nu a apreciat si acum nu o pot spune din nou. Relativitatea acestei situatii ma chinuie de mult timp dar nu am cu cine sa o dezbat pt ca cei cu care as putea face asta resping ideea de iubire, cel putin constient. Tu si ea. Numele nu conteaza. Doar voi ma cunoasteti cu adevarat….uneori nici macar voi. El refuza comunicarea iar ea sufera si nu poate asculta. Incertiudinea doare la fel cum indiferenta doare dar timpul este un ajutor util, in unele cazuri singurul, in depasirea acestor situatii. Faptul ca te “fortezi” sa uiti, faptul ca iti cauti durerea constient pt a atinge limita suportabilitatii te face sa te imaginezi undeva pe marginea unei prapastii.. Stii ca ai probleme, stii ca nu poti elimina si controla sursele si astfel te multumesti sa traiesti la marginea nebuniei, echivalentul prapastiei. Imposibilitatea de a gasi solutii rezonabile te macina pana ajungi la nepasare si spui: fie ce-o fi, nu imi mai pasa! Ajungi sa te adancesti atat de mult in dizgratia societatii doar pt a te simti dezirabil undeva, candva, de catre cineva si astfel sa ai impresia ca uiti, macar pt o clipa. Doresti noaptea in locul zilei pt ca intunericul nu te priveste, nu te judeca. Alegi noaptea pt ca insomniile si-au facut deja o obisnuinta din a te chinui iar tu le accepti cu stoicism, alegi noaptea pt ca iti poti auzi gandurile fara sa o poata face si altii, te poti blama printre lacrimi fara sa fii compatimit. Nu vrei sa fii compatimit! E ultimul lucru care te-ar putea ajuta. Ziua preferi sa dormi, pt ca la un mom faci asta din nevoia de a supravietui, iar daca nu e posibil astepti trandav seara pt a iesi din barlog. Iti face placere sa iti vezi umbra alergand alaturi de tine, e singura care iti ramane credincioasa, e singura care e acolo indiferent ce s-ar intampla. Iti face placere faptul ca poti ranji nebunesc in intuneric fara sa fii vazut, iti face placere insasi placerea pe care o simti desi esti constient ca doare atat de tare incat ai impresia ca vei provoca un nou big bang. Traiesti cu incertitudinea zilei de maine: ce vei face? Cum vei reusi sa treci peste inca o zi? Ce-I drept ca nici societatea nu ajuta considerabil: ratele au crescut, criza economica e in toi, lacomia se extinde la scara larga, palpitatiile aduse de stirea ca in cativa ani Romania se va scrie cu doi R pt ca rromi sunt majoritari, cica!(articol descoperit cu stupoare in Libertatea) sau ca Monicuta lu’ Irinel face cursuri de jurnalism pt a deveni prezentatoare de stiri pe cand jurnalistii adevarat mor de foame neavand un loc de munca, Steaua e pe locul 6 iar jijica rade ca prostul si, culmea prostiei, spera la titlu si lista poate continua si va continua intr-o “editie” viitoare.

vineri, 27 februarie 2009

E devreme, e-ntuneric si mi-e frica de mor....

Nu am mai scris de ceva vreme, nici aici….nici in alta parte. Nu am avut ce sa imi spun, ce sa va spun. As putea spune ca a fost o saptamana plina. De fapt nu a fost deloc asa. E doar o scuza pt justificarea fricii pe care am simtit-o in ultima vreme. Frica de mine, frica de singuratate, frica de oameni, frica de necunoscut, frica pur si simplu. Frica amestecata cu ura.Ura care nu se rasfrange asupra cuiva anume ci asupra tuturor, nu are o sorginte cunoscuta ci s-a dezvoltat treptat, cu anii, iar acum musteste asemenea vinului din teasc. Asa s-a nascut frica, evitarea, suprimarea reactiilor. In fiecare zi fac lucruri de care nu ma simteam capabila pana la momentul infaptuirii lor, in fiecare zi ma indepartez tot mai mult de ceea ce credeam eu ca e bine, ma indepartez de izvorul fericirii. Nu mai cred in nimic, singurele sentimente pe care le incerc sunt frica si ura, nu mai doresc nimic, nu mai plang ceea ce e dezastruos pt mine, nu mai vreau sa fac nimic. Ma cuprinde latentza, ma invaluie o aura negativa din care nu pot si cred ca nici nu incerc sa scap, E insa si un lucru bun in tot haosul asta: am inceput sa dorm! Am inceput sa visez! Sa visez da…ma visez un monstru cu aripi, visez iar abisul de care nu am putut scapa o buna perioada, visez moartea. Oare am cosmaruri? Nu cred. Nu cred ca sunt cosmaruri pt ca nu imi e frica de ele si nu ma trezesc tipand in agonie cum obisnuiam sa o fac. Credeam ca scapasem de visele astea insa nu a fost asa. Au revenit si ma bucura pt ca visand capat putere. Puterea de a lupta cu mine. E dimineata, inca o dimineata care anunta o zi cu acelasi deznodamant: somnul profund tulburat adesea de spasmele din vis. E dimineata si linistea pluteste in casa ca o ceata indezirabila….

miercuri, 18 februarie 2009

Adresata anonimilor "atoate-stiutori"

Azi m-am simtit mai singura ca niciodata, inconjurata de o multime de “prieteni” dar totusi singura. Ma trezesc zambind uneori cand am o conversatie care ma plictiseste sau pe care o port doar de dragul de a o face; ma trezesc zambind pt ca imi amintesc… da! Imi amintesc, slava d-lui ca am ce, putinele mom in care am ras cu o pofta nebuna, cand am simtit lucruri pe care le credeam imposibile, cand am facut lucruri care acum mi se par nebunesti, cand am plans in hohote eliberandu-ma de greutatea care ma apasa, imi amintesc de mine cum obisnuiam sa fiu, imi amintesc cata speranta eram in stare sa trezesc. Ciudat! Am impresia ca am trait mai mult decat am facut-o in realitate, sau poate ca impactul a fost mai puternic. Sociabilitatea mea cu ceilalti e foarte redusa si trebuie sa recunosc ca sunt momente in care regret asta. Cunosc constant oameni de care ma indepartez pt ca nu au ce sa imi ofere, nu am cu ce sa ma hranesc din ei si caut compania trecutului; se pare ca traiesc inca in trecut sau cel putin ma gandesc foarte des la el. Sunt intrebata adesea de ce? De ce traiesc in trecut? Raspunsul nu e unul prea satisfacator: nu traiesc in trecut ci imi imaginez diferite modificari ale lui. In prezent nu am senzatii care sa ma mentina vie, sa imi trezeasca pofta, sa imi intretina sufletul si mintea. Sunt doar lucruri pe care le fac zi de zi doar pentru ca trebuie. Multi considera asta o prostie….ah! poate ca asta e. Dar prefer singuratatea decat sa imi plang de mila intr-o companie straina care oricum nu are nici cea mai mica idée despre ce vorbesc eu si nu tocmai din lipsa unor neuroni ci din capacitatea de a intelege. Sunt extrem de multe persoane care vorbesc mult si inteleg prea putin. Am primit mai devreme un comentariu la “o zi banala”, al doilea ca sa specific, care mi-a trezit putin instinctul de auto-aparare. De unde pana unde atat de multa dreptate domnule? De unde pana unde atat de multa stiinta? Stau in fata calculatorului, bine merci la mine acasa? Ei bine nu e chiar asa! Nu imi doresc sa fiu aici dar sunt pt ca asta am decis, nu constransa de cineva ci din propria vointa. Accept situatia actuala cu stoicism pt ca am o sansa pe care altii poate ca nu o au, sau poate ca nu o folosesc. Eu am invatat ca nu ai dreptul sa acuzi un om pt absolut nimic din ceea ce face si ceea ce spune pt ca oricand poti fi in situatia lui dar se pare ca empatia e cam greu de realizat intr-o lume guvernata de egoism. E foarte usor sa spui ia-o de la inceput, uita, nu mai plange ca va trece, zambeste ca ai o viata inainte, e foarte usor sa judeci, mai e greu e sa intelegi. Toata lumea are dezamagiri, toti pierdem cate ceva, toti plangem dupa ceva dar asta nu inseamna ca intelegem ceea ce se intampla cu fiecare dintre acesti oameni pe care-I vedem plangand sau inecandu-si amarul intr-o sticla cu alcool. Usurinta de a da sfaturi unor necunoscuti echivaleaza cu prostia, zic eu. Fiecare om are trairile lui, fiecare om are perceptia lui, fiecare om SIMTE in functie de ceea ce este. Parintii dau sfaturi pt ca asta e rolul lor, ei chiar stiu prin ce am trecut noi(in proportie de 60%) si au acest drept, prietenii fac asta pt ca sunt rugati sa ne ajute cu un sfat insa necunoscutii fac asta pt ca se cred indreptatiti sa o faca din cauza faptului ca au o varsta mai mare, doar pt ca au trait mai multe, doar pt ca ei vad lucrurile altfel fara a lua in calcul ca poate omul care este sfatuit crede altceva, vede altceva, nu vrea morala o jumatate de zi….vrea doar sa fie ascultat, nu se lamenteaza, nu isi blesteama existenta sau poate ca nu o face prea des dar asta e problema lui. Exprimarea in scris e o metoda de a exterioriza ceea ce nu vrei sa urli in gura mare, de aceea Max Blecher scrie “inimi cicatrizate”, “intamplari in irealitatea imediata”, de aceea Kafka metamorfozeaza si scrie carti despre psihologie si alte cele, de aceea Bacovia are stilul sau morbid…pt ca ei nu urla si nu impun parerea lor ci o exprima in scris pt a fi vazuta si eventual inteleasa de un public mai larg. In alta ordine de idei dezamagirea mea (e a mea si cui nu-I convine nu are decat sa o ignore) a crescut cu inca o lecturare inutila si costisitoare(costsitoare privind intrigarea mea).

luni, 16 februarie 2009

o zi banala

Fiind singura acasa si neavand ce face am pornit intr-o “expeditie”. Am iesit la plimbare pt a studia oamenii. Am mers timp de o ora privind subtil locurile unde as fi putut sta fara sa atrag atentia; in sfarsit am gasit o bancuta retrasa si m-am asezat. Am inceput sa privesc, am inceput sa caut; sa caut ce? Buna intrebare, asta mi-am zis si eu: ce dracu caut aici? Ce vreau sa gasesc?aici nu o sa gasesc nimic mi-am zis si am vrut sa ma ridic cand am vazut o femeie indreptandu-se spre banca mea. M-a intrebat daca se poate aseza langa mine. Am sovait o clipa pt ca m-am uitat in jur si toate bancile erau goale; de ce vroia sa stea pe banca mea? Apoi mi-am dat seama ca femeia cauta companie. Era o femeie la vreo 60 de ani, cu ochii negri, parul carunt si avea expresia omului trecut prin multe. Dupa aprox 10 minute vazand ca femeia nu zice nimic am curmat eu tacerea si am intrebat care este numele ei. O chema Clara; am ramas o clipa p ganduri pt ca numele ei m-a dus cu gandul la o alta persoana mult mai tanara, dar am alungat repede acest gand. Dupa aceasta mica interventie nu a trebuit sa mai pun eu intrebari…femeia incepuse sa imi povesteasca despre familia ei. Era vaduva de 9 ani, avusese 2 copii si acum era singura. Cum singura m-am gandit eu, unde-i sunt copiii? Am aflat ca murisera intr-un accident de masina. La fiecare vorba pe care o scoatea imi dadea impresia ca este o femeie ce a incetat sa spere. Am incercat sa o incurajez cumva spunandu-i ca dzeu are grija de ei(mi s-a parut jalnic ceea ce am spus dar trebuia sa-i spun ceva). S-a uitat la mine si a zambit, apoi mi-a spus ca sunt..un om bun. Am zambit si eu si i-am multumit. Imi venea sa plang, dar nu am facut-o si fara sa-mi dau seama femeia ma luase de mana. Nu am reactionat, nu stiam ce sa fac; sa-mi iau mana, sa o las. Mi-a spus sa nu mai fiu trista pt ca viata e o continua lupta in care pierdem constant cate ceva, insa trebuie sa continuam. Apoi brusc s-a ridicat sa plece. M-am ridicat si eu, am facut o plimbare impreuna si am ascultat-o. Imi aducea aminte de bunica: carunta, maruntica, mereu zambitoare dar cu un aer serios. Am aflat ca-i placea sa citeasca foarte mult, cand era tanara, dar acum datorita problemelor pe care le avea cu ochii acest lucru-i era imposibil. Mi-a aratat o carticica cu poezii pe care, am aflat ca o purta mereu la ea in speranta ca va intalni pe cineva care va binevoi sa-i citeasca. Asta s-a si intamplat, m-a pus sa-i citesc iar eu nu am putut sa refuz. Am luat cartea si am deschis-o. era cosbuc. Am zambit sec si am rasfoit cateva pagini in speranta sa gasesc ceea ce cautam:”lupta vietii”. Am inceput sa-i citesc si arareori ma opream sa-I privesc reactia; ii placea, imi zambea si asculta ca un copil caruia i se spune o poveste. I-am citit cateva pagini si m-am oprit. M-a intrebat daca nu vreau sa-i mai citesc. Am raspuns, surprinzator, nu! Ciudat, nu a intrebat de ce si nici eu nu i-am dat un motiv plauzibil. S-a asternut tacerea si odata cu ea si seara. Am condus-o pe Clara pana la semafor, mi-am luat la revedere si am plecat. M-am intors o clipa sa o privesc si am constatat ca si ea facuse acelasi lucru. Am plecat spre casa, capatasem o usoara indispozitie si ma intrebam de ce. Incepuse sa bata vantul si curand cativa picuri de ploaie anuntau ca trebuie sa ma grabesc. Nu am facut asta pt ca imi place sa ma plimb prin ploaie si aveam nevoie de asta pt a-mi “spala” gandurile, asa ca am continuat sa merg anevoios cum fac de obicei cand sunt adancita in profunzimile mintii mele. Priveam in gol, de fapt priveam inainte dar era ca si cum as fi privit intr-o incapere goala. Nu simteam nimic, nu vedeam nimic. Ma gandeam la Clara; imi lasase o impresie destul de puternica. As fi vrut sa o ajut cumva dar nu am fost in stare decat sa-I spun niste vorbe in care nu mai credeam demult si sa-i citesc niste versuri din a caror lecturare m-am oprit incercand sa ascund emotia pe care mi-o produceau. Jalnic! Poate ca incep sa pierd capacitatea de a comunica cu ceilalti, poate ca e doar oboseala cauzata de insomniile repetate, poate ca nu mai am rabdare sa ascult fara a fi ascultata, sa dau sfaturi fara a primi, poate ca nu mai vreau sa ofer nimic pana nu voi primi ceva, ceva in schimb, sau poate ca vorbesc prostii si ploaia asta o sa ma ajute sa clarific odata pt totdeauna confuzia in care ma scald. Dar nu se va intampla asa, o stiu! Si am avut dreptate, nu s-a intamplat nimic miraculous; nici tunete, nici fulgere, nici zambete, nici sambete…nimic! Se intunecase deja pana sa ajung in fata blocului, am mai sovait putin pana sa intru fiindu-mi frica parca de linistea, singuratatea si raceala care ma asteptau acasa. Venind spre casa ma gandeam la metamorfoza lui kafka, o lucrare total nespecifica stilului sau dar sa trecem peste, si imi imaginam ce ar fi daca m-as tranforma intr-o zi in gandacul ala nenorocit, cum ar fi sa ma tarasc dupa mancarea adusa si lasata langa usa, intr-un colt intunecat vrand parca sa se nege existenta ei acolo, existenta mea sau ma rog a..gandacului. Mda..ar fi trist, mai trist e ca m-am regasit in metamorfoza lui Kafka, am simtit ca uneori as merita sa fiu in locul lui Gregor. Incepuse sa ploua cam tare asa ca trezita din visare am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa intru in casa. Dar ajunsa in fata usii nu imi venea sa intru, imi era groaza, mai bine zis imi era groaza de ce ma astepta acolo: nimicul! Intunericul! Raceala combinata cu indulgenta…indulgenta casei de a ma primi acolo. Intotdeauna am crezut ca fiecare casa are povestea ei, are dorintele ei, are paradoxal vorbind, trairile ei. Nu stiu povestea acestei case dar incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca in urmatorii 5 ani voi avea cel putin 5 schimbari privind locuinta; ma deranjeaza aceasta lipsa de stabilitate dar adaptarea se pare ca vine treptat. Dupa ce am stat cateva secunde in fata usii, ca si cum as fi asteptat sa imi deschida cineva, mi-am facut “curaj” si am intrat. Am gasit, evident, totul asa cum lasasem, aceeasi lentoare, liniste, geamuri deschise larg si lovind-se unele de altele…si atat. Oare ce ma asteptam sa gasesc, e doar o casa pana la urma; o fi avand povestea ei dar nu poate face nimic sa o dezvaluie. Am rasuflat usurata cand m-am cufundat intre perne…se mai simte uneori mirosul pielii sale, sau poate ca asta vreau eu sa cred, sa simt. Alung usor acest gand si dau un search p google, nu stiu ce anume vroiam sa caut, stiu doar ca vroiam sa gasesc ceva care sa imi trezeasca neuronii la viata, ceva care sa ma intrige, care sa ma faca sa gandesc si am gasit. Am dat peste un asa-zis documentar care este menit sa avertizeze despre o eventuala si viitoare implantare a unor cip-uri de recunoastere a identitatii. La inceput am zambit putin ironic crezand ca e vreo gluma proasta dar oamenii aia chiar cred ce spun! In pofida faptului ca mi se parea o absurditate toata tarasenia asta am urmarit documentarul; care tine in jur de 120 de minute, lungi ce-i drept. Masonerie, negarea crestinatatii, lepadarea de Dumnezeu, implantarea acestor “miraculoase” cip-uri care ofera posibilitatea monotorizarii prin satelit a tuturor purtatorilor, simbolul mason(ochiul care stie tot), salutul specific masonilor( cica o strangere de mana intr-un anumit fel), anumite semne pe care, se pare, ca le-au facut toti conducatorii tarilor, de pana acum- aceste lucruri sunt prezentate in acest mic documentar. In doua cuvinte “Ingerul digital”. Personal mi s-a parut o aberatie dar trebuie sa recunosc ca sunt cateva lucruri care se leaga. Dupa ce am abandonat acest documentar care ma plictisise deja am decis ca ar fi necesar sa vad un film. Cautand in zadar un film, pt ca am terminat cu nominalizarle de anul acesta, am dat in sfarsit peste ceva de care uitasem ca exista in compul meu: Fanny och Alexander( fanny si alexandru), un film din ’82 al lui ingar. Nu am rezistat insa pana la sfarsit pt ca imi era putin somn si gandul imi zbura la zapada de afara. Mi-ar fi placut sa pot iesi afara sa ma arunc pe acea patura alba dar dintr-o serie de motive, pe care nu am de gand sa le insir, am ramas in casa. Am incercat cateva ore bune sa adorm si nu am reusit, asa ca m-am apucat de scris si iata ce a iesit. Ah, e dimineata iar si iar…