vineri, 27 februarie 2009

E devreme, e-ntuneric si mi-e frica de mor....

Nu am mai scris de ceva vreme, nici aici….nici in alta parte. Nu am avut ce sa imi spun, ce sa va spun. As putea spune ca a fost o saptamana plina. De fapt nu a fost deloc asa. E doar o scuza pt justificarea fricii pe care am simtit-o in ultima vreme. Frica de mine, frica de singuratate, frica de oameni, frica de necunoscut, frica pur si simplu. Frica amestecata cu ura.Ura care nu se rasfrange asupra cuiva anume ci asupra tuturor, nu are o sorginte cunoscuta ci s-a dezvoltat treptat, cu anii, iar acum musteste asemenea vinului din teasc. Asa s-a nascut frica, evitarea, suprimarea reactiilor. In fiecare zi fac lucruri de care nu ma simteam capabila pana la momentul infaptuirii lor, in fiecare zi ma indepartez tot mai mult de ceea ce credeam eu ca e bine, ma indepartez de izvorul fericirii. Nu mai cred in nimic, singurele sentimente pe care le incerc sunt frica si ura, nu mai doresc nimic, nu mai plang ceea ce e dezastruos pt mine, nu mai vreau sa fac nimic. Ma cuprinde latentza, ma invaluie o aura negativa din care nu pot si cred ca nici nu incerc sa scap, E insa si un lucru bun in tot haosul asta: am inceput sa dorm! Am inceput sa visez! Sa visez da…ma visez un monstru cu aripi, visez iar abisul de care nu am putut scapa o buna perioada, visez moartea. Oare am cosmaruri? Nu cred. Nu cred ca sunt cosmaruri pt ca nu imi e frica de ele si nu ma trezesc tipand in agonie cum obisnuiam sa o fac. Credeam ca scapasem de visele astea insa nu a fost asa. Au revenit si ma bucura pt ca visand capat putere. Puterea de a lupta cu mine. E dimineata, inca o dimineata care anunta o zi cu acelasi deznodamant: somnul profund tulburat adesea de spasmele din vis. E dimineata si linistea pluteste in casa ca o ceata indezirabila….

miercuri, 18 februarie 2009

Adresata anonimilor "atoate-stiutori"

Azi m-am simtit mai singura ca niciodata, inconjurata de o multime de “prieteni” dar totusi singura. Ma trezesc zambind uneori cand am o conversatie care ma plictiseste sau pe care o port doar de dragul de a o face; ma trezesc zambind pt ca imi amintesc… da! Imi amintesc, slava d-lui ca am ce, putinele mom in care am ras cu o pofta nebuna, cand am simtit lucruri pe care le credeam imposibile, cand am facut lucruri care acum mi se par nebunesti, cand am plans in hohote eliberandu-ma de greutatea care ma apasa, imi amintesc de mine cum obisnuiam sa fiu, imi amintesc cata speranta eram in stare sa trezesc. Ciudat! Am impresia ca am trait mai mult decat am facut-o in realitate, sau poate ca impactul a fost mai puternic. Sociabilitatea mea cu ceilalti e foarte redusa si trebuie sa recunosc ca sunt momente in care regret asta. Cunosc constant oameni de care ma indepartez pt ca nu au ce sa imi ofere, nu am cu ce sa ma hranesc din ei si caut compania trecutului; se pare ca traiesc inca in trecut sau cel putin ma gandesc foarte des la el. Sunt intrebata adesea de ce? De ce traiesc in trecut? Raspunsul nu e unul prea satisfacator: nu traiesc in trecut ci imi imaginez diferite modificari ale lui. In prezent nu am senzatii care sa ma mentina vie, sa imi trezeasca pofta, sa imi intretina sufletul si mintea. Sunt doar lucruri pe care le fac zi de zi doar pentru ca trebuie. Multi considera asta o prostie….ah! poate ca asta e. Dar prefer singuratatea decat sa imi plang de mila intr-o companie straina care oricum nu are nici cea mai mica idée despre ce vorbesc eu si nu tocmai din lipsa unor neuroni ci din capacitatea de a intelege. Sunt extrem de multe persoane care vorbesc mult si inteleg prea putin. Am primit mai devreme un comentariu la “o zi banala”, al doilea ca sa specific, care mi-a trezit putin instinctul de auto-aparare. De unde pana unde atat de multa dreptate domnule? De unde pana unde atat de multa stiinta? Stau in fata calculatorului, bine merci la mine acasa? Ei bine nu e chiar asa! Nu imi doresc sa fiu aici dar sunt pt ca asta am decis, nu constransa de cineva ci din propria vointa. Accept situatia actuala cu stoicism pt ca am o sansa pe care altii poate ca nu o au, sau poate ca nu o folosesc. Eu am invatat ca nu ai dreptul sa acuzi un om pt absolut nimic din ceea ce face si ceea ce spune pt ca oricand poti fi in situatia lui dar se pare ca empatia e cam greu de realizat intr-o lume guvernata de egoism. E foarte usor sa spui ia-o de la inceput, uita, nu mai plange ca va trece, zambeste ca ai o viata inainte, e foarte usor sa judeci, mai e greu e sa intelegi. Toata lumea are dezamagiri, toti pierdem cate ceva, toti plangem dupa ceva dar asta nu inseamna ca intelegem ceea ce se intampla cu fiecare dintre acesti oameni pe care-I vedem plangand sau inecandu-si amarul intr-o sticla cu alcool. Usurinta de a da sfaturi unor necunoscuti echivaleaza cu prostia, zic eu. Fiecare om are trairile lui, fiecare om are perceptia lui, fiecare om SIMTE in functie de ceea ce este. Parintii dau sfaturi pt ca asta e rolul lor, ei chiar stiu prin ce am trecut noi(in proportie de 60%) si au acest drept, prietenii fac asta pt ca sunt rugati sa ne ajute cu un sfat insa necunoscutii fac asta pt ca se cred indreptatiti sa o faca din cauza faptului ca au o varsta mai mare, doar pt ca au trait mai multe, doar pt ca ei vad lucrurile altfel fara a lua in calcul ca poate omul care este sfatuit crede altceva, vede altceva, nu vrea morala o jumatate de zi….vrea doar sa fie ascultat, nu se lamenteaza, nu isi blesteama existenta sau poate ca nu o face prea des dar asta e problema lui. Exprimarea in scris e o metoda de a exterioriza ceea ce nu vrei sa urli in gura mare, de aceea Max Blecher scrie “inimi cicatrizate”, “intamplari in irealitatea imediata”, de aceea Kafka metamorfozeaza si scrie carti despre psihologie si alte cele, de aceea Bacovia are stilul sau morbid…pt ca ei nu urla si nu impun parerea lor ci o exprima in scris pt a fi vazuta si eventual inteleasa de un public mai larg. In alta ordine de idei dezamagirea mea (e a mea si cui nu-I convine nu are decat sa o ignore) a crescut cu inca o lecturare inutila si costisitoare(costsitoare privind intrigarea mea).

luni, 16 februarie 2009

o zi banala

Fiind singura acasa si neavand ce face am pornit intr-o “expeditie”. Am iesit la plimbare pt a studia oamenii. Am mers timp de o ora privind subtil locurile unde as fi putut sta fara sa atrag atentia; in sfarsit am gasit o bancuta retrasa si m-am asezat. Am inceput sa privesc, am inceput sa caut; sa caut ce? Buna intrebare, asta mi-am zis si eu: ce dracu caut aici? Ce vreau sa gasesc?aici nu o sa gasesc nimic mi-am zis si am vrut sa ma ridic cand am vazut o femeie indreptandu-se spre banca mea. M-a intrebat daca se poate aseza langa mine. Am sovait o clipa pt ca m-am uitat in jur si toate bancile erau goale; de ce vroia sa stea pe banca mea? Apoi mi-am dat seama ca femeia cauta companie. Era o femeie la vreo 60 de ani, cu ochii negri, parul carunt si avea expresia omului trecut prin multe. Dupa aprox 10 minute vazand ca femeia nu zice nimic am curmat eu tacerea si am intrebat care este numele ei. O chema Clara; am ramas o clipa p ganduri pt ca numele ei m-a dus cu gandul la o alta persoana mult mai tanara, dar am alungat repede acest gand. Dupa aceasta mica interventie nu a trebuit sa mai pun eu intrebari…femeia incepuse sa imi povesteasca despre familia ei. Era vaduva de 9 ani, avusese 2 copii si acum era singura. Cum singura m-am gandit eu, unde-i sunt copiii? Am aflat ca murisera intr-un accident de masina. La fiecare vorba pe care o scoatea imi dadea impresia ca este o femeie ce a incetat sa spere. Am incercat sa o incurajez cumva spunandu-i ca dzeu are grija de ei(mi s-a parut jalnic ceea ce am spus dar trebuia sa-i spun ceva). S-a uitat la mine si a zambit, apoi mi-a spus ca sunt..un om bun. Am zambit si eu si i-am multumit. Imi venea sa plang, dar nu am facut-o si fara sa-mi dau seama femeia ma luase de mana. Nu am reactionat, nu stiam ce sa fac; sa-mi iau mana, sa o las. Mi-a spus sa nu mai fiu trista pt ca viata e o continua lupta in care pierdem constant cate ceva, insa trebuie sa continuam. Apoi brusc s-a ridicat sa plece. M-am ridicat si eu, am facut o plimbare impreuna si am ascultat-o. Imi aducea aminte de bunica: carunta, maruntica, mereu zambitoare dar cu un aer serios. Am aflat ca-i placea sa citeasca foarte mult, cand era tanara, dar acum datorita problemelor pe care le avea cu ochii acest lucru-i era imposibil. Mi-a aratat o carticica cu poezii pe care, am aflat ca o purta mereu la ea in speranta ca va intalni pe cineva care va binevoi sa-i citeasca. Asta s-a si intamplat, m-a pus sa-i citesc iar eu nu am putut sa refuz. Am luat cartea si am deschis-o. era cosbuc. Am zambit sec si am rasfoit cateva pagini in speranta sa gasesc ceea ce cautam:”lupta vietii”. Am inceput sa-i citesc si arareori ma opream sa-I privesc reactia; ii placea, imi zambea si asculta ca un copil caruia i se spune o poveste. I-am citit cateva pagini si m-am oprit. M-a intrebat daca nu vreau sa-i mai citesc. Am raspuns, surprinzator, nu! Ciudat, nu a intrebat de ce si nici eu nu i-am dat un motiv plauzibil. S-a asternut tacerea si odata cu ea si seara. Am condus-o pe Clara pana la semafor, mi-am luat la revedere si am plecat. M-am intors o clipa sa o privesc si am constatat ca si ea facuse acelasi lucru. Am plecat spre casa, capatasem o usoara indispozitie si ma intrebam de ce. Incepuse sa bata vantul si curand cativa picuri de ploaie anuntau ca trebuie sa ma grabesc. Nu am facut asta pt ca imi place sa ma plimb prin ploaie si aveam nevoie de asta pt a-mi “spala” gandurile, asa ca am continuat sa merg anevoios cum fac de obicei cand sunt adancita in profunzimile mintii mele. Priveam in gol, de fapt priveam inainte dar era ca si cum as fi privit intr-o incapere goala. Nu simteam nimic, nu vedeam nimic. Ma gandeam la Clara; imi lasase o impresie destul de puternica. As fi vrut sa o ajut cumva dar nu am fost in stare decat sa-I spun niste vorbe in care nu mai credeam demult si sa-i citesc niste versuri din a caror lecturare m-am oprit incercand sa ascund emotia pe care mi-o produceau. Jalnic! Poate ca incep sa pierd capacitatea de a comunica cu ceilalti, poate ca e doar oboseala cauzata de insomniile repetate, poate ca nu mai am rabdare sa ascult fara a fi ascultata, sa dau sfaturi fara a primi, poate ca nu mai vreau sa ofer nimic pana nu voi primi ceva, ceva in schimb, sau poate ca vorbesc prostii si ploaia asta o sa ma ajute sa clarific odata pt totdeauna confuzia in care ma scald. Dar nu se va intampla asa, o stiu! Si am avut dreptate, nu s-a intamplat nimic miraculous; nici tunete, nici fulgere, nici zambete, nici sambete…nimic! Se intunecase deja pana sa ajung in fata blocului, am mai sovait putin pana sa intru fiindu-mi frica parca de linistea, singuratatea si raceala care ma asteptau acasa. Venind spre casa ma gandeam la metamorfoza lui kafka, o lucrare total nespecifica stilului sau dar sa trecem peste, si imi imaginam ce ar fi daca m-as tranforma intr-o zi in gandacul ala nenorocit, cum ar fi sa ma tarasc dupa mancarea adusa si lasata langa usa, intr-un colt intunecat vrand parca sa se nege existenta ei acolo, existenta mea sau ma rog a..gandacului. Mda..ar fi trist, mai trist e ca m-am regasit in metamorfoza lui Kafka, am simtit ca uneori as merita sa fiu in locul lui Gregor. Incepuse sa ploua cam tare asa ca trezita din visare am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa intru in casa. Dar ajunsa in fata usii nu imi venea sa intru, imi era groaza, mai bine zis imi era groaza de ce ma astepta acolo: nimicul! Intunericul! Raceala combinata cu indulgenta…indulgenta casei de a ma primi acolo. Intotdeauna am crezut ca fiecare casa are povestea ei, are dorintele ei, are paradoxal vorbind, trairile ei. Nu stiu povestea acestei case dar incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca in urmatorii 5 ani voi avea cel putin 5 schimbari privind locuinta; ma deranjeaza aceasta lipsa de stabilitate dar adaptarea se pare ca vine treptat. Dupa ce am stat cateva secunde in fata usii, ca si cum as fi asteptat sa imi deschida cineva, mi-am facut “curaj” si am intrat. Am gasit, evident, totul asa cum lasasem, aceeasi lentoare, liniste, geamuri deschise larg si lovind-se unele de altele…si atat. Oare ce ma asteptam sa gasesc, e doar o casa pana la urma; o fi avand povestea ei dar nu poate face nimic sa o dezvaluie. Am rasuflat usurata cand m-am cufundat intre perne…se mai simte uneori mirosul pielii sale, sau poate ca asta vreau eu sa cred, sa simt. Alung usor acest gand si dau un search p google, nu stiu ce anume vroiam sa caut, stiu doar ca vroiam sa gasesc ceva care sa imi trezeasca neuronii la viata, ceva care sa ma intrige, care sa ma faca sa gandesc si am gasit. Am dat peste un asa-zis documentar care este menit sa avertizeze despre o eventuala si viitoare implantare a unor cip-uri de recunoastere a identitatii. La inceput am zambit putin ironic crezand ca e vreo gluma proasta dar oamenii aia chiar cred ce spun! In pofida faptului ca mi se parea o absurditate toata tarasenia asta am urmarit documentarul; care tine in jur de 120 de minute, lungi ce-i drept. Masonerie, negarea crestinatatii, lepadarea de Dumnezeu, implantarea acestor “miraculoase” cip-uri care ofera posibilitatea monotorizarii prin satelit a tuturor purtatorilor, simbolul mason(ochiul care stie tot), salutul specific masonilor( cica o strangere de mana intr-un anumit fel), anumite semne pe care, se pare, ca le-au facut toti conducatorii tarilor, de pana acum- aceste lucruri sunt prezentate in acest mic documentar. In doua cuvinte “Ingerul digital”. Personal mi s-a parut o aberatie dar trebuie sa recunosc ca sunt cateva lucruri care se leaga. Dupa ce am abandonat acest documentar care ma plictisise deja am decis ca ar fi necesar sa vad un film. Cautand in zadar un film, pt ca am terminat cu nominalizarle de anul acesta, am dat in sfarsit peste ceva de care uitasem ca exista in compul meu: Fanny och Alexander( fanny si alexandru), un film din ’82 al lui ingar. Nu am rezistat insa pana la sfarsit pt ca imi era putin somn si gandul imi zbura la zapada de afara. Mi-ar fi placut sa pot iesi afara sa ma arunc pe acea patura alba dar dintr-o serie de motive, pe care nu am de gand sa le insir, am ramas in casa. Am incercat cateva ore bune sa adorm si nu am reusit, asa ca m-am apucat de scris si iata ce a iesit. Ah, e dimineata iar si iar…

miercuri, 11 februarie 2009

Acadeaua viselor

M-am trezit dimineata intr-o camera ce mirosea a zahar ars, a caramel si a capsuni. Mama facea prajitura mea preferata. Am inceput sa o trag de sortulet si sa o privesc cu ochii tampi si stralucind de parca mi-ar fi pregatit o comoara. Dar pt mine chiar asa era! M-am asezat cuminte pe scaun langa peretele ingalbenit unde stateam intotdeauna si am inceput sa astept finalizarea comorii. Stateam cu ochii atintiti intr-un punct fix incercand sa imi imaginez ca sunt Sailor Moon; in realitate poate ca eram…ma identificam adesea cu Usagy, fata aceea prostuta care in viata de zi cu zi facea toate prostiile posibile insa era o eroina care lupta cu raul. Fara sa imi dau seama, inca visand la Sailor a mea, mama pusese in fata mea o farfurie cu o portie enorma de prajitura. Doamne cat de bine mirosea! Era prajitura mea cu miros de dragoste parinteasca. Trezita din visare de acest miros m-am uitat o clipa la comoara mea si am cerut o lingurita, am zambit uitandu-ma la mama si multumindu-i cu ochii umezi si apoi am inceput sa mananc fara a scoate vreun sunet. Mama ma privea cu incantarea omului care face o fapta buna apoi se bucura de rezultat. Am terminat de mancat si am intors capul sa-i multumesc inca o data mamei dar disparuse iar eu m-am trezit aproape plangand. Visasem! Cred ca pot numara pe degete cate astfel de momente au fost in copilaria mea. Vad adesea copii in parc de mana cu parintii; par atat de fericiti, atat de implicati, atat de..vii. Ochii le stralucesc asemenea stelutelor din noaptea de Craciun. Ma trezesc zambind sec vazand ce impresie are fericirea acestor oameni necunoscuti asupra mea, ma podidesc lacrimile dar cum sunt in mijlocul atator necunoscuti mi le inabus inghitindu-le si simtind raceala lor, apoi merg mai departe nemaivazand nimic. Putini parinti mai fac asta cu copii lor si pentru ca vad cu tristete cat de drastic s-a schimbat lumea de acum 15 ani( cam de cand amintirile mele inca mai persista) incerc sa retraiesc acele momente, cu toate ca asta se intampla doar in imaginatia mea. Vreau sa merg in parc sa ma las usor intr-un leagan si sa visez. Nu pot face asta deoarece am alte responsabilitati de genul: plateste intretinerea, curentul, telefonul, mergi la facultate, vino acasa gateste-ti ceva din nimic, dormi putin pt ca ai de invatat si uite asa …ma trezesc usor, usor luand alt drum, ajung acasa si ma scufund intre perne. Ma cuprinde un dor nebun de casa, de tot ceea ce inseamna familie, iubirea mea din liceu, prietenii de acolo. Ma ridic incercand sa ma regasesc cumva pt ca examenul de maine nu cunoaste dorul meu si nu il accepta. Ma apuc de citit si in fiecare curs descopar ceva despre traditii, despre legende, despre povesti care ma duc inapoi la sanul cald si moale al mamei, la privirea ei plina de fericire, pe atunci. Lacrimile apar din nou doar ca de data asta le dau drumul iar ele se preling usor pe obraz vrand parca sa spele tristetea mea. Sunt atat de putine lucruri care se mai pastreaza. Imi amintesc cand jucam ascunsa, coarda, elastic, la perete la perete stop, cand ma uitam la desene netitrate si nu in romana ca acum, imi amintesc cand alergam dupa animale si ma prefaceam ca sunt un vanator cautator de aventura si prada iar acum…vad counter strike …si alte sute de jocuri de astea care simuleaza ceea ce noi traiam cu adevarat; imi aduc aminte de generala cand beam suc la tec si mancam ingheta la cornet de la “ciresica" iar acum cand intru in market nu mai stiu in ce parte sa ma mai uit pt ca sunt atatea nume, culori, feluri….si atunci poate erau dar noi traiam cu tecul nostru fara gust. Doamne cat iubeam gustul ala! Imi placeau reuniunile alea prostesti cand dansam cu colegii, beam suc si mancam saratele , eram dichisita cu tot felul de agrafe colorate si aratam ca un pom de Craciun. Ah da..si povestile de seara, Veronica dimineata; o iubeam pe Veronca si pe motanul Danila..si soriceii si vulpea, si fratii Grimm si Creanga cu ale lui amintiri din copilarie pe care le mai citesc si acum, si revelionul pe cand aveam televizor alb-negru, aniversarile cand prajitura mea preferata inlocuia tortul si sifonul cu sirop inlocuia cola. Imi amintesc cand imi cumparau ai mei batrani portocale, banane, ciocolata Africana,o papusa la zile mari careia-I rupeam parul pt ca era blonda(stiam eu ce stiam). Cat de multe s-au uitat…cat de multe s-au schimbat. Ma uit in jur si ma intristez cand vad in ce ne-am transformat; dependenti de calculator, de jocuri video, de droguri, de alcool, de cluburi, dependenti de tot ceea ce inseamna artificial. Cat timp nu misca, nu are culoare, nu exprima nimic , e perfect. Nu e nimic in neregula cu toate aceste ascensiuni dar satisfactia ar fi mult, mult mai mare daca nu am uita sa traim asa cum se face cu adevarat. Nu pretind ca stiu cum se traieste, nu pretind ca stiu ce e viata pt ca asta e imposibil! Nu poti spune ca ai trait tot, ca ai vazut tot, ca stii tot si cine face asta e un prost! Ignoram parca intentionat tot ceea ce ne leaga de trecut, de frumos, de natural, de viata, de iubire. Ocolim senzatiile care ne fac sa palpitam, sa stralucim si prin asta ne ocolim si fericirea. Stau de vorba uneori cu batranei simpatici care plang cu gandul la tinerete, la pionieri, la balurile lor de sambata seara; atat de mult ma emotioneaza cand aud aceste voci frematand de durere dar totusi cu zambetul pe buze pt ca ei au trait si au ce povesti. Ma gandesc la generatia din care fac eu parte si multumesc( nu stiu cui dar o fac) de cate ori am ocazia pt faptul ca am trait putin din toate astea. Nu neg faptul ca tehnologia a inceput sa isi puna amprenta si asupra mea, pt ca acum stau in fata laptopului si tastez de zor, dar vreau sa cred ca a facut-o intr-un mod pozitiv; nu sunt dependenta dar reprezinta un aditiv folositor. E intr-adevar trist ca nimeni nu isi da seama de ceea ce se pierde. Dar eu sper, sper ca va veni acea zi cand oamenii vor iesi pe geam si vor vrea sa respire un alt aer, ca va veni acea zi cand isi vor da seama ca ceea ce traiesc, ceea ce aleg, ceea ce au, ceea ce vor avea depinde in proportie de 90% doar de ei, sper…inca sper sa spere si altii cu mine si astfel vocea noastra sa fie auzita candva, undeva, de catre cineva. Se pare ca am fost atat de absorbita de ceea ce scriam incat nu mi-am dat seama ca a inceput sa ploua. E o noapte frumoasa, e 2 si 29 de minute, afara ploua linistit iar pe mine ma cuprinde incet, incet somnul.

sâmbătă, 7 februarie 2009

stand by...

Azi, ca si ieri, ma gandeam la ceea ce sunt, la ceea ce simt. Am tinut ieri o petrecere cu prietenii. As putea spune ca a fost perfect, dar adevarul e ca a fost mai degraba eliberator. Am descarcat o parte din energia negativa care ma consuma. Oboseala isi spune cuvantul si nu am inspiratia, nici starea necesara pentru a scrie dar vreau sa scriu pt ca am atat de multe ganduri care vor sa fie auzite. eh cred ca voi lasa asta pe maine, sau poimaine....in orice caz am o voce care nu poate fi redusa la tacere atat de usor, asa incat voi reveni. stelele ma asteapta, ma duc sa le soptesc povestea mea...

vineri, 6 februarie 2009

fiorul neputintei....

"Fericirea trecut repede prin viata mea. Am urmat-o si am adormit in bratele ei. Cand m-am trezit eram singur. Intre multe alte lucruri tu erai pentru mine si o fereastra prin care puteam privi strazile. Singur nu as fi putut". Ce adevar graieste Kafka. Sunt putini oameni care au parte de fericirea pe care si-o doresc. Aceasta dureaza adeseori prea putin sau nu apare deloc facandu-ne sa asteptam si in final sa cedam, optand pt ceva sigur, durabil. E atat de greu sa renunti la un vis care stii ca ti s-ar fi putut indeplini, ce greu e sa renunti la o parte din tine. Pentru ca asta sunt visele noastre, iubirile noastre, esecurile noastre, fericirile...parti la care renuntam mai devreme sau mai tarziu deoarece nu putem pastra tot. Pentru a merge mai departe trebuie sa facem anumite sacrificii, trebuie sa luam cu noi doar ceea ce ne va ajuta. E dificil sa nu privesti in urma. Sunt momente in care timpul se opreste pt cateva minute, ore, momente in care ne intoarcem inapoi, impropriu spus desigur. Cufundarea in amintiri face atat de bine sufletului nostru ranit, hraneste sufletul celui care tanjeste dupa trecut. Trecutul...fara el nu putem avea un prezent si un viitor dar suntem multi cei care ramanem in trecut. Nu trecem, nu renuntam, nu vrem sa uitam nimic. Si de ce am uita? Mintea omului este capabila de orice, cuprinde totul - trecutul, prezentul, viitorul, totul. Bucurie, frica, regret, devotament, curaj, furie, dragoste - cine ar putea spune? adevarul reiese insa de sub mantia timpului.Trebuie sa iesi in intampinarea acestui adevar cu propriile tale puteri, cu puterea launtrica. Sau cu principiile? Nu! principiile nu au de-a face cu asta. Lucruri, haine, panzeturi aratoase, stralucitoare....care s-ar spulbera la prima zgaltaiala. Iti trebuie convingerea omului care stie sa mearga, sa priveasca, sa sufere fara sa clipeasca. Pentru a dobandi asta trebuie sa ai mai intai cunoasterea, intelegerea. E adevarat ca toti avem vaga banuiala ,cam toata viata de altfel, ca toata treaba asta are un inteles aflat atat de departe de simturile noastre; dar e important sa incercam, trebuie sa incercam sa descifram aceste "coduri", e o datorie pe care ar trebui sa o indeplineasca fecare om. Sunt atat de multe lucruri de invatat si atat de multe sentimente care merita incercate, descoperite incat ar fi pacat sa ne oprim la primul hop. Nu avem fericire? ne ramane, dupa cum spuneam, cunoasterea, intelegerea. S-ar putea sa te trezesti retraind clipe din trecut, asa cum se intampla de obicei cand nu mai ai timp de propria persoana, insa acest vis agitat si zgomotos de care iti amintesti mirat in mijlocul realitatilor coplesitoare nu inseamna incremenire ci puterea de a continua. Nu exista zi in care realitatea sa nu ne dezamageasca, nu exista moment perfect, fericire absoluta, suferinta prea mare, nu poti spune "nu mai pot", "nu mai vreau". De fapt ce tot spun eu? desigur ca poti doar lasitatea e cea mai usoara cale nu? renuntarea ar trebui sa fie cea mai comoda in fata abisalului "prea greu". Adoptand acesta atitudine si recompensele vor fi "usoare", nesatisfacatoare pentru ca nu tot ce se obtine usor e neaparat cel mai bun. Avand ratiunea ne asemanam cu zeii, pasiunea inseamna materialitate iar poftele...ei bine poftele ne trag in jos, ne fac slabi. Tot ceea ce este omenesc presupune contrarii nu? De ce paradisurile sunt monotone?- fericirea se castiga, trebuie sa ai o lupta altfel nu o meriti. De ce raul e mai expresiv decat binele?-cand esti fericit esti inconjurat de bine, stralucesti, admiri, cuceresti, oferi pe cand atunci cand suferi toate starile tale se intensifica, lacrimile exprima atat de multe, te vindeca, te elibereaza, zambetele dor pentru ca sunt doar niste masti umane de care ne folosim pentru a ne ascunde, pentru a izola starea de neputinta de care suntem cuprinsi in fata nefericirii, asemenea lui lucifer, din infernul lui Dante, cand suntem nefericiti avem 3 fete, 3 stari- neputinta, prostia si ura. Depasirea acestora inseamna trecerea prin purgatoriu(in Divina comedie Dante trece prin purgatoriu pt a capata mantuirea, trece prin iad pt a intelege, cunoaste). Eu sunt un Dante in fiecare minut al vietii mele....dar inca nu am gasit "lumina".