miercuri, 11 februarie 2009

Acadeaua viselor

M-am trezit dimineata intr-o camera ce mirosea a zahar ars, a caramel si a capsuni. Mama facea prajitura mea preferata. Am inceput sa o trag de sortulet si sa o privesc cu ochii tampi si stralucind de parca mi-ar fi pregatit o comoara. Dar pt mine chiar asa era! M-am asezat cuminte pe scaun langa peretele ingalbenit unde stateam intotdeauna si am inceput sa astept finalizarea comorii. Stateam cu ochii atintiti intr-un punct fix incercand sa imi imaginez ca sunt Sailor Moon; in realitate poate ca eram…ma identificam adesea cu Usagy, fata aceea prostuta care in viata de zi cu zi facea toate prostiile posibile insa era o eroina care lupta cu raul. Fara sa imi dau seama, inca visand la Sailor a mea, mama pusese in fata mea o farfurie cu o portie enorma de prajitura. Doamne cat de bine mirosea! Era prajitura mea cu miros de dragoste parinteasca. Trezita din visare de acest miros m-am uitat o clipa la comoara mea si am cerut o lingurita, am zambit uitandu-ma la mama si multumindu-i cu ochii umezi si apoi am inceput sa mananc fara a scoate vreun sunet. Mama ma privea cu incantarea omului care face o fapta buna apoi se bucura de rezultat. Am terminat de mancat si am intors capul sa-i multumesc inca o data mamei dar disparuse iar eu m-am trezit aproape plangand. Visasem! Cred ca pot numara pe degete cate astfel de momente au fost in copilaria mea. Vad adesea copii in parc de mana cu parintii; par atat de fericiti, atat de implicati, atat de..vii. Ochii le stralucesc asemenea stelutelor din noaptea de Craciun. Ma trezesc zambind sec vazand ce impresie are fericirea acestor oameni necunoscuti asupra mea, ma podidesc lacrimile dar cum sunt in mijlocul atator necunoscuti mi le inabus inghitindu-le si simtind raceala lor, apoi merg mai departe nemaivazand nimic. Putini parinti mai fac asta cu copii lor si pentru ca vad cu tristete cat de drastic s-a schimbat lumea de acum 15 ani( cam de cand amintirile mele inca mai persista) incerc sa retraiesc acele momente, cu toate ca asta se intampla doar in imaginatia mea. Vreau sa merg in parc sa ma las usor intr-un leagan si sa visez. Nu pot face asta deoarece am alte responsabilitati de genul: plateste intretinerea, curentul, telefonul, mergi la facultate, vino acasa gateste-ti ceva din nimic, dormi putin pt ca ai de invatat si uite asa …ma trezesc usor, usor luand alt drum, ajung acasa si ma scufund intre perne. Ma cuprinde un dor nebun de casa, de tot ceea ce inseamna familie, iubirea mea din liceu, prietenii de acolo. Ma ridic incercand sa ma regasesc cumva pt ca examenul de maine nu cunoaste dorul meu si nu il accepta. Ma apuc de citit si in fiecare curs descopar ceva despre traditii, despre legende, despre povesti care ma duc inapoi la sanul cald si moale al mamei, la privirea ei plina de fericire, pe atunci. Lacrimile apar din nou doar ca de data asta le dau drumul iar ele se preling usor pe obraz vrand parca sa spele tristetea mea. Sunt atat de putine lucruri care se mai pastreaza. Imi amintesc cand jucam ascunsa, coarda, elastic, la perete la perete stop, cand ma uitam la desene netitrate si nu in romana ca acum, imi amintesc cand alergam dupa animale si ma prefaceam ca sunt un vanator cautator de aventura si prada iar acum…vad counter strike …si alte sute de jocuri de astea care simuleaza ceea ce noi traiam cu adevarat; imi aduc aminte de generala cand beam suc la tec si mancam ingheta la cornet de la “ciresica" iar acum cand intru in market nu mai stiu in ce parte sa ma mai uit pt ca sunt atatea nume, culori, feluri….si atunci poate erau dar noi traiam cu tecul nostru fara gust. Doamne cat iubeam gustul ala! Imi placeau reuniunile alea prostesti cand dansam cu colegii, beam suc si mancam saratele , eram dichisita cu tot felul de agrafe colorate si aratam ca un pom de Craciun. Ah da..si povestile de seara, Veronica dimineata; o iubeam pe Veronca si pe motanul Danila..si soriceii si vulpea, si fratii Grimm si Creanga cu ale lui amintiri din copilarie pe care le mai citesc si acum, si revelionul pe cand aveam televizor alb-negru, aniversarile cand prajitura mea preferata inlocuia tortul si sifonul cu sirop inlocuia cola. Imi amintesc cand imi cumparau ai mei batrani portocale, banane, ciocolata Africana,o papusa la zile mari careia-I rupeam parul pt ca era blonda(stiam eu ce stiam). Cat de multe s-au uitat…cat de multe s-au schimbat. Ma uit in jur si ma intristez cand vad in ce ne-am transformat; dependenti de calculator, de jocuri video, de droguri, de alcool, de cluburi, dependenti de tot ceea ce inseamna artificial. Cat timp nu misca, nu are culoare, nu exprima nimic , e perfect. Nu e nimic in neregula cu toate aceste ascensiuni dar satisfactia ar fi mult, mult mai mare daca nu am uita sa traim asa cum se face cu adevarat. Nu pretind ca stiu cum se traieste, nu pretind ca stiu ce e viata pt ca asta e imposibil! Nu poti spune ca ai trait tot, ca ai vazut tot, ca stii tot si cine face asta e un prost! Ignoram parca intentionat tot ceea ce ne leaga de trecut, de frumos, de natural, de viata, de iubire. Ocolim senzatiile care ne fac sa palpitam, sa stralucim si prin asta ne ocolim si fericirea. Stau de vorba uneori cu batranei simpatici care plang cu gandul la tinerete, la pionieri, la balurile lor de sambata seara; atat de mult ma emotioneaza cand aud aceste voci frematand de durere dar totusi cu zambetul pe buze pt ca ei au trait si au ce povesti. Ma gandesc la generatia din care fac eu parte si multumesc( nu stiu cui dar o fac) de cate ori am ocazia pt faptul ca am trait putin din toate astea. Nu neg faptul ca tehnologia a inceput sa isi puna amprenta si asupra mea, pt ca acum stau in fata laptopului si tastez de zor, dar vreau sa cred ca a facut-o intr-un mod pozitiv; nu sunt dependenta dar reprezinta un aditiv folositor. E intr-adevar trist ca nimeni nu isi da seama de ceea ce se pierde. Dar eu sper, sper ca va veni acea zi cand oamenii vor iesi pe geam si vor vrea sa respire un alt aer, ca va veni acea zi cand isi vor da seama ca ceea ce traiesc, ceea ce aleg, ceea ce au, ceea ce vor avea depinde in proportie de 90% doar de ei, sper…inca sper sa spere si altii cu mine si astfel vocea noastra sa fie auzita candva, undeva, de catre cineva. Se pare ca am fost atat de absorbita de ceea ce scriam incat nu mi-am dat seama ca a inceput sa ploua. E o noapte frumoasa, e 2 si 29 de minute, afara ploua linistit iar pe mine ma cuprinde incet, incet somnul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu