luni, 16 februarie 2009

o zi banala

Fiind singura acasa si neavand ce face am pornit intr-o “expeditie”. Am iesit la plimbare pt a studia oamenii. Am mers timp de o ora privind subtil locurile unde as fi putut sta fara sa atrag atentia; in sfarsit am gasit o bancuta retrasa si m-am asezat. Am inceput sa privesc, am inceput sa caut; sa caut ce? Buna intrebare, asta mi-am zis si eu: ce dracu caut aici? Ce vreau sa gasesc?aici nu o sa gasesc nimic mi-am zis si am vrut sa ma ridic cand am vazut o femeie indreptandu-se spre banca mea. M-a intrebat daca se poate aseza langa mine. Am sovait o clipa pt ca m-am uitat in jur si toate bancile erau goale; de ce vroia sa stea pe banca mea? Apoi mi-am dat seama ca femeia cauta companie. Era o femeie la vreo 60 de ani, cu ochii negri, parul carunt si avea expresia omului trecut prin multe. Dupa aprox 10 minute vazand ca femeia nu zice nimic am curmat eu tacerea si am intrebat care este numele ei. O chema Clara; am ramas o clipa p ganduri pt ca numele ei m-a dus cu gandul la o alta persoana mult mai tanara, dar am alungat repede acest gand. Dupa aceasta mica interventie nu a trebuit sa mai pun eu intrebari…femeia incepuse sa imi povesteasca despre familia ei. Era vaduva de 9 ani, avusese 2 copii si acum era singura. Cum singura m-am gandit eu, unde-i sunt copiii? Am aflat ca murisera intr-un accident de masina. La fiecare vorba pe care o scoatea imi dadea impresia ca este o femeie ce a incetat sa spere. Am incercat sa o incurajez cumva spunandu-i ca dzeu are grija de ei(mi s-a parut jalnic ceea ce am spus dar trebuia sa-i spun ceva). S-a uitat la mine si a zambit, apoi mi-a spus ca sunt..un om bun. Am zambit si eu si i-am multumit. Imi venea sa plang, dar nu am facut-o si fara sa-mi dau seama femeia ma luase de mana. Nu am reactionat, nu stiam ce sa fac; sa-mi iau mana, sa o las. Mi-a spus sa nu mai fiu trista pt ca viata e o continua lupta in care pierdem constant cate ceva, insa trebuie sa continuam. Apoi brusc s-a ridicat sa plece. M-am ridicat si eu, am facut o plimbare impreuna si am ascultat-o. Imi aducea aminte de bunica: carunta, maruntica, mereu zambitoare dar cu un aer serios. Am aflat ca-i placea sa citeasca foarte mult, cand era tanara, dar acum datorita problemelor pe care le avea cu ochii acest lucru-i era imposibil. Mi-a aratat o carticica cu poezii pe care, am aflat ca o purta mereu la ea in speranta ca va intalni pe cineva care va binevoi sa-i citeasca. Asta s-a si intamplat, m-a pus sa-i citesc iar eu nu am putut sa refuz. Am luat cartea si am deschis-o. era cosbuc. Am zambit sec si am rasfoit cateva pagini in speranta sa gasesc ceea ce cautam:”lupta vietii”. Am inceput sa-i citesc si arareori ma opream sa-I privesc reactia; ii placea, imi zambea si asculta ca un copil caruia i se spune o poveste. I-am citit cateva pagini si m-am oprit. M-a intrebat daca nu vreau sa-i mai citesc. Am raspuns, surprinzator, nu! Ciudat, nu a intrebat de ce si nici eu nu i-am dat un motiv plauzibil. S-a asternut tacerea si odata cu ea si seara. Am condus-o pe Clara pana la semafor, mi-am luat la revedere si am plecat. M-am intors o clipa sa o privesc si am constatat ca si ea facuse acelasi lucru. Am plecat spre casa, capatasem o usoara indispozitie si ma intrebam de ce. Incepuse sa bata vantul si curand cativa picuri de ploaie anuntau ca trebuie sa ma grabesc. Nu am facut asta pt ca imi place sa ma plimb prin ploaie si aveam nevoie de asta pt a-mi “spala” gandurile, asa ca am continuat sa merg anevoios cum fac de obicei cand sunt adancita in profunzimile mintii mele. Priveam in gol, de fapt priveam inainte dar era ca si cum as fi privit intr-o incapere goala. Nu simteam nimic, nu vedeam nimic. Ma gandeam la Clara; imi lasase o impresie destul de puternica. As fi vrut sa o ajut cumva dar nu am fost in stare decat sa-I spun niste vorbe in care nu mai credeam demult si sa-i citesc niste versuri din a caror lecturare m-am oprit incercand sa ascund emotia pe care mi-o produceau. Jalnic! Poate ca incep sa pierd capacitatea de a comunica cu ceilalti, poate ca e doar oboseala cauzata de insomniile repetate, poate ca nu mai am rabdare sa ascult fara a fi ascultata, sa dau sfaturi fara a primi, poate ca nu mai vreau sa ofer nimic pana nu voi primi ceva, ceva in schimb, sau poate ca vorbesc prostii si ploaia asta o sa ma ajute sa clarific odata pt totdeauna confuzia in care ma scald. Dar nu se va intampla asa, o stiu! Si am avut dreptate, nu s-a intamplat nimic miraculous; nici tunete, nici fulgere, nici zambete, nici sambete…nimic! Se intunecase deja pana sa ajung in fata blocului, am mai sovait putin pana sa intru fiindu-mi frica parca de linistea, singuratatea si raceala care ma asteptau acasa. Venind spre casa ma gandeam la metamorfoza lui kafka, o lucrare total nespecifica stilului sau dar sa trecem peste, si imi imaginam ce ar fi daca m-as tranforma intr-o zi in gandacul ala nenorocit, cum ar fi sa ma tarasc dupa mancarea adusa si lasata langa usa, intr-un colt intunecat vrand parca sa se nege existenta ei acolo, existenta mea sau ma rog a..gandacului. Mda..ar fi trist, mai trist e ca m-am regasit in metamorfoza lui Kafka, am simtit ca uneori as merita sa fiu in locul lui Gregor. Incepuse sa ploua cam tare asa ca trezita din visare am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa intru in casa. Dar ajunsa in fata usii nu imi venea sa intru, imi era groaza, mai bine zis imi era groaza de ce ma astepta acolo: nimicul! Intunericul! Raceala combinata cu indulgenta…indulgenta casei de a ma primi acolo. Intotdeauna am crezut ca fiecare casa are povestea ei, are dorintele ei, are paradoxal vorbind, trairile ei. Nu stiu povestea acestei case dar incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca in urmatorii 5 ani voi avea cel putin 5 schimbari privind locuinta; ma deranjeaza aceasta lipsa de stabilitate dar adaptarea se pare ca vine treptat. Dupa ce am stat cateva secunde in fata usii, ca si cum as fi asteptat sa imi deschida cineva, mi-am facut “curaj” si am intrat. Am gasit, evident, totul asa cum lasasem, aceeasi lentoare, liniste, geamuri deschise larg si lovind-se unele de altele…si atat. Oare ce ma asteptam sa gasesc, e doar o casa pana la urma; o fi avand povestea ei dar nu poate face nimic sa o dezvaluie. Am rasuflat usurata cand m-am cufundat intre perne…se mai simte uneori mirosul pielii sale, sau poate ca asta vreau eu sa cred, sa simt. Alung usor acest gand si dau un search p google, nu stiu ce anume vroiam sa caut, stiu doar ca vroiam sa gasesc ceva care sa imi trezeasca neuronii la viata, ceva care sa ma intrige, care sa ma faca sa gandesc si am gasit. Am dat peste un asa-zis documentar care este menit sa avertizeze despre o eventuala si viitoare implantare a unor cip-uri de recunoastere a identitatii. La inceput am zambit putin ironic crezand ca e vreo gluma proasta dar oamenii aia chiar cred ce spun! In pofida faptului ca mi se parea o absurditate toata tarasenia asta am urmarit documentarul; care tine in jur de 120 de minute, lungi ce-i drept. Masonerie, negarea crestinatatii, lepadarea de Dumnezeu, implantarea acestor “miraculoase” cip-uri care ofera posibilitatea monotorizarii prin satelit a tuturor purtatorilor, simbolul mason(ochiul care stie tot), salutul specific masonilor( cica o strangere de mana intr-un anumit fel), anumite semne pe care, se pare, ca le-au facut toti conducatorii tarilor, de pana acum- aceste lucruri sunt prezentate in acest mic documentar. In doua cuvinte “Ingerul digital”. Personal mi s-a parut o aberatie dar trebuie sa recunosc ca sunt cateva lucruri care se leaga. Dupa ce am abandonat acest documentar care ma plictisise deja am decis ca ar fi necesar sa vad un film. Cautand in zadar un film, pt ca am terminat cu nominalizarle de anul acesta, am dat in sfarsit peste ceva de care uitasem ca exista in compul meu: Fanny och Alexander( fanny si alexandru), un film din ’82 al lui ingar. Nu am rezistat insa pana la sfarsit pt ca imi era putin somn si gandul imi zbura la zapada de afara. Mi-ar fi placut sa pot iesi afara sa ma arunc pe acea patura alba dar dintr-o serie de motive, pe care nu am de gand sa le insir, am ramas in casa. Am incercat cateva ore bune sa adorm si nu am reusit, asa ca m-am apucat de scris si iata ce a iesit. Ah, e dimineata iar si iar…

4 comentarii:

  1. Ingmar Bergman e regizorul meu preferat...i-am vazut aproape toate filmele ( inclusiv Fanny si Alexandru)..
    Pana la urma doar doua lucruri fac ca anumiti oameni sa devina sensibili, melancolici, sa traiasca intens viata lor interioara si sa isi puna intrebari care de multe ori ii scufunda intr-un ocean de tristete: pe de o parte, experientele dureroase prin care au trecut si trec in viata lor privata, pe de alta, o minte deschisa spre cunoastere culturala, spre arta si frumos.
    Atunci cand basculezi intre carti si filme, intre documentare si muzica...si nu ai ca scop doar job-uri, cai putere, RCA-uri si piramide cu 13 trepte, e firesc sa suferi mai mult, sa iubesti mai intens, sa te increzi in oameni mai usor si sa ai dezamagiri mai mari. Si totusi, nu as schimba cu nimic perceptia mea despre viata. Iar cand am citit articolul tau, am avut sentimentul unei impliniri. Nu sunt singur!:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos scris[ desi ai incercat sa pari ceea ce nu esti:) ], pacat insa ca nu e si real. Stiu ca toti se cred cei mai nedreptatiti, sau ca si-au pierdut dragostea vietii , ori ca nu se inteleg cu parintii s.a.m.d. dar fi sigura ca se putea mai rau, asa ca fa-ti cruci si zi multzam lu` Allah, Dumnezeu sau in cine crezi tu ca esti bine atata timp cat iti permiti sa stai in fata unui calculator cu internet la TINE ACASA! Nu inteleg de unde atata depresie/dezamagire? Mai ai mult pana sa iti dai seama cu ce se mananca viata.:) In speranta ca nu te-ai suparat pe ce-am scris, iti doresc Better Days !!!

    RăspundețiȘtergere
  3. o sa scriu asa ca la gradinita ca sa fie clar pt toata lumea:
    - Nu sunt la mine acasa, sunt aici pt ca vreau sa construiesc un viitor in care poate voi avea sansa sa schimb ceva.
    -nu sunt foarte "bine" ptca nu mai dorm de nenumarate nopti iar cand dorm visez urat!!!
    - stiu ca mai am mult pana sa imi dau seama "cu ce se mananca viata" pt ca inevitabil mai am o sumedenie de lucruri de invatat
    - momentan stiu mai multe decat crezi tu si poate decat cred majoritatea celor care ma cunosc
    nu sunt deprimata, sunt dezamagita e adevarat dar nu ma plang nimanui, nu plictisesc p nimeni cu problemele mele si atat timp cat nu fac asta nu are nimeni dreptul sa spuna ce ai spus tu!
    - nu imi fac cruci, not now not ever, pt ca nu mai cred demult in povesti cu zane si feti-frumosi
    -nu e real???hmm...de ce nu e real? pt ca nu crezi tu? pt ca transmite ceea ce un tanar de 20 nu poate trai sau ma rog asa se crede, cei tineri=prosti si naivi
    am incercat sa par ceea ce nu sunt??? de unde dracu stii tu ce/cine/cum sunt eu???(nici macar eu nu ma cunosc ft bine, ceea ce e trist); as vrea sa fii in fata mea acum pt a-ti spune ca nu ai cum sa stii asta pt ca nu ma cunosti
    - nu mi-am pierdut dragostea vietii pt ca viata e lunga si sigur voi mai intalni un idiot care sa imi spuna ca am timp si ca viata e frumoasa
    - nu m-am suparat pt ca nu merita....

    RăspundețiȘtergere