luni, 16 martie 2009

De vorba cu mine

Imi este frica sa privesc in oglinda. Sa ma privesc. Nu ma recunosc. Cine esti? Ce ai facut din mine? Da-mi sufletul inapoi. Ti-l voi inapoia cand vei gasi puterea sa uiti. Cand vei invata sa te apreciezi. Cand vei putea sa vorbesti, sa exprimi ceea ce simti, prin vorbe si fapte nu prin pagini umplute inutil. Nu vreau. Nu vreau sa uit si gata. Refuz sa uit. Nu am la ce sa revin. Inainte nu aveam nimic, acum sunt om. Sunt femeie. Stiu sa pierd, sa iert, sa iubesc, sa urasc, stiu…stiu si atat. De ce te incapatanezi sa nu asculti? Te-am invatat sa fii indiferenta. Sa urasti. Sa minti. De ce nu pui in aplicare?de ce?de ce? Nu vreau sa devin o marioneta a societatii. Vreau sa simt totul, de la oroare pana la pasiune. Tot. Ieri spuneai ca nu mai vrei sa simti nimic. Ca vrei sa uiti, sa scapi. Nehotarare si frica- asta te caracterizeaza. Esti o lasa!! Nu e adevarat. Daca eram lasa renuntam. Imi plangeam de mila. Si acum ce faci? Nu iti plangi de mila? Nu! Acum incerc sa inteleg, incep sa inteleg. Asa…in felul meu ciudat. Acum incerc sa scot la iveala ceea ce e mai bun in mine. Asa voi reusi sa scap. Asa voi deveni mai puternica…intelegand totul, simtind totul, vazand totul. Uite azi am simtit ploaia. Stii? Nu ai cum sa nu o stii..erai acolo. Mereu esti acolo. Stii…as vrea sa pleci. Sa ma lasi singura, nu vreau sa te mai aud. Cum sa plec? Unde? Eu sunt ratiunea ta, nu te pot abandona. Fara mine nu ai fi nimic. Eu te intregesc, nu intelegi asta? Simtirea imi va ramane alaturi. Ea intelege. asculta cu mine, sufera cu mine. Da, ai dreptate! Sufera cu tine. Doar asta stii cel mai bine, nu? Simtire fara ratiune si ratiune fara simtire nu se poate. Sunt un tot, un tot ce nu va rezista injumatatit. Te vei evapora. Sufletul iti va muri. Asta vrei? Stiu asta dar daca nu voi mai exista nu voi mai primi lovituri. Nu poti lovi in ceva ce nu exista, nu? Atunci de ce mai lupti? De ce lupti in fiecare zi pt ceva mai bun, de ce te incapatanezi sa crezi ca totul se va schimba in bine, de ce cauti iubirea, forta, prietenia, speranta daca nu ai nevoie de ele. Planuiesti sa mori, nu? Atunci lasa-te absorbita de neantul societatii. Vei scapa mai usor. Va fi o moarte rapida. Ma chinui. De asta nu-ti mai doresc prezenta, ma chinui prea tare. Nu intelegi ca nu mai vreau drame? Vreau detasare, macar pt o vreme. Sa pot trece peste, sa pot privi de sus in jos nu invers. Am spus ca nu mai vreau sa simt nimic. E ceva temporar pt ca doare si incerc sa inlatur spinul. Dedublarea mea vine din nevoia disperata de fericire. Ti-am spus…nu ai cum sa intelegi. Tu nu suferi. Esti rece. Mereu precoce. Mereu atenta. Ar trebui sa te cheme izolare nu ratiune. Esti ca un spin inghetat in inima mea. Nu ma lasi sa-mi traiesc durerea pt ca o gandesc inainte, nu pot intelege daca gandesc un sentiment, o stare, o cauza, un efect. Trebuie sa simt, nu intelegi? Am nevoie de tine dar…nu acum, nu asa. Vreau sa zbor iar tu mi-ai taiat aripile. Lasa-le sa creasca, lasa-le sa sangereze pana durerea va disparea. Pt ca se va intampla si asta. Totul e ciclic. Esti o parte din mine la care nu pot renunta dar nu te vreau in permanenta, ma sufoci asa cum o fac oamenii uneori. Lasa-ma sa respir si te voi chema. Taci! Nu mai vreau sa te aud. Nu te mai aud. Ma indepartez. Am plecat. Sunt doar eu…simtirea.

duminică, 15 martie 2009

O noua saptamana se anunta impunatoare. Astept cu nerabdare sa inceapa. Vreau sa ma pierd in monotonia ei, sa alung singuratatea ce devine din ce in ce mai apasatoare, sa continui lupta cu mine. E mai bine sa lupti decat sa te lasi prada; ce-I drept eu o mai fac din cand in cand, verific daca durerea e inca acolo. Realizez ca e. Sunt momente in care nici eu nu mai stiu cu ce lupt, cu cine, cu mine sau cu el, cu mine sau cu trairile mele. Vreau sa uit tot. Sa reprim tot. Sa plang tot. Sa nu mai fie nimic, sa nu mai simt nimic. Vreau un nou inceput, o noua durere, un nou el, o noua iubire, vreau sa urc inca o treapta fara sa privesc mereu inapoi. Nu stiu de unde sa incep, cum sa caut, daca trebuie sa caut. Vreau o zi, o luna, un an, o viata pe care sa o pot asemui cu o simfonie, o simfonie de simturi. Am obosit sa tot lupt cu mine. M-am saturat sa privesc, sa asist, sa particip, sa intregesc fericirea altora, m-am saturat sa izbucnesc in fata prietenilor sau a necunoscutilor fara ca acestia sa stie adevaratul motiv. Imi amintesc de o zi ploioasa de acum cativa ani cand stateam cu cea mai buna prietena la o cafea si ne povesteam pasurile. Eu obisnuiesc sa ascult si prea putin sa destanui. In ziua aceea insa nu o auzeam, vorbele ei treceau prin mine ca niste note surde, necazurile ei mi se pareau mai degraba produsul unor infantilitati. Mi-am aprins o tigara si am deschis geamul sa aud ploaia. Am uitat de “ea” si m-am ratacit printre ganduri incercand sa gasesc puterea de care aveam nevoie la momentul respectiv. Si-a dat in curand seama ca vorbeste singura si m-a lasat sa ratacesc in voie cum facea de obicei cand ma regasea in astfel de ipostaze. Asta pt ca i-o ceream eu dar atunci nu a fost nevoie. Poate ca m-a simtit prea departe de ea, poate ca nu era capabila sa imi inteleaga starile. Imi spunea mereu ca sunt prea sentimentala si avea dreptate. Asta ma face vulnerabila, asta e sursa nenorocirii mele. Am fumat tigara si m-am dus in camera ei regasind-o la fel de inexpresiva ca intotdeauna. Nu vroiam sa o mai ascult, sa o mai vad asa ca am plecat la plimbare. Cand am iesit ploaia se oprise dar totul mirosea a pamant satul. A fost atat de bine sa simt vantul mangaindu-mi pielea dar aveam nevoie de cineva care sa ma inteleaga, sa ma asculte. Aveam nevoie de o persoana reala, nu de o adiere. Ma regaseam insa mereu singura. Asa este si acum. Chiar daca a mai trecut timpul sentimentul a ramas cumva acelasi. Am impresia ca fug de ceva, vreau sa scap negand dar oare voi reusi? E seara. Toata lumea e la plimbare insa eu ratacesc printre bloguri, documentare si amintiri. Excesele din ultima vreme au un cuvant de spus pt ca ma simt atat de obosita. As vrea sa dorm….sa adorm.

vineri, 13 martie 2009

Pasiune

Ma trezesc invaluita de bratele lui si e atat de bine. E cald. E moale. Sunt eu, asa cum as vrea sa fiu viata intreaga. Sunt pe jumatate adormita si tanjesc dupa sarutarile si mangaierile lui, miscarile noastre se coordoneaza atat de bine incat nu vreau sa ma ridic din pat si sa plec. Mai zabovesc putin. Deschid apoi ochii si-i privesc trupul gol odihnindu-se langa al meu. As vrea ca timpul sa se opreasca in loc, sa ramanem doar noi intr-o imbratisare eterna. Imi lipesc trupul de al lui si-i sarut pieptul din care musteste viata, dorinta. Se preface ca doarme dar corpul lui imi spune altceva, buzele murmura sarutul, mainile tremura a imbratisare, pulsul creste denotand dorinta iar eu incep sa rad zgomotos de infantilitatea lui, de sfortarea lui de a parea imbatabil. Il surprind apoi cu privirea atintita asupra mea. Ma uraste. Vrea sa imi spuna asta dar nu poate. Ma cuprinde usor cu bratele sale puternice si atunci cuvintele sunt de prisos. Ne contopim intr-o poveste a Loilitei pana cand razele soarelui ne lumineaza trupurile devenite parca transparente…

joi, 12 martie 2009

Incertitudine(**)

Azi am muscat dintr-un mar cu viermi si am fost la un curs de comparata (mai exact literatura comparata). Marul viermanos este simbolul omenirii iar cursul de comparata reprezinta nevoia de a cunoaste, de autocunoastere, oportunitatea de a te lasa cunoscut de altii, ceea ce e cam greu (cel putin pt mine). Ce-i drept, niciodata nu am cautat sa fiu acceptata pt ceea ce sunt sau ce nu sunt. Franchetea si caracterul meu coleric mi-au creat intotdeauna probleme. Simt nevoia sa ma exprim liber indiferent de loc si companie, ca nu o fac tot timpul asta e alta poveste, dar nu e intotdeauna potrivit conjuncturii in care ma aflu. Nu inteleg insa un lucru: daca posedam aceasta putere, aceea de libera exprimare, de ce sa nu o folosim si cel mai important de ce nu o folosim? De ce intotdeauna apare reticenta, frca, dedublarea, de ce ne stradum atat de mult sa fim acceptati de oameni de care nici macar nu ne pasa? Cred ca si acum, eu in postura de blogger, ma straduiesc sa placa cuiva ceea ce postez in ciuda faptului ca scriu pentru mine si nu pentru un posibil "ochi critic". De ce ma pierd in propriile-mi ganduri, de ce pun atatea intrebari al caror raspuns e fie retoric fie de natura filosofica. De ce ma scufund in de ce-uri interminabile si am intotdeauna sentimentul de incertitudine, frica, neimplinire. URA. De ce urasc? Ce urasc? Cand? Cum? Pe cine? Urasc neputinta mea. Urasc faptul ca am atatea de spus, de facut, de exprimat dar ma pierd undeva la jumatatea drumului. E drumul meu, am tot dreptul sa ma ratacesc insa cum voi sti sa reapuc calea cea buna? De unde stiu ca va fi drumul cel bun pentru ca orice alegere am face exista sacrificii, dezavantaje, regrete. Totul merge insa pe principiul metonimiei. Cred ca la fel este si cu ura, e o reactie normala( evident ca e) depinde insa cum e proportionata, cum si asupra cui se rasfrange. Momentan se rasfrange asupra mea si incet, incet devin un Sisif veritabil si asta imi displace. Refuz sa cred ca toata viata voi impinge bolovanul pana in varf si apoi se va rostogoli inapoi, efectul fiind evident- reluarea. Din pacate cred ca asta se intampla cu fiecare dintre noi, cu diferenta subtila ca ignoranta castiga(omul care nu realizeaza ceea ce este de fapt nu realizeaza ce pierde, nu realizeaza de fapt ca pierde ceva, ca trece pe langa bolovan, ca impinge... aerul) iar incertitudinea, pe care eu o asimilez aici cu omul intrebarilor, pierde( omul intrebarilor este sortit pieirii, mai devreme sau mai tarziu. e adevarat ca acest "tip" de om va fi intotdeauna deasupra ignorantei, va fi mai profund, mai dorit de ignoranti datorita misterului apoi respins datorita neintelegerii acestuia, va fi mai bogat spiritual dar niciodata mai fericit). Unde e atunci rostul acestei cautari fara margini, unde e sfarsitul, unde e apogeul dorit, unde e nemurirea pe care ar trebui sa o dobandesti, unde e linistea, moliciunea, caldura care ar trebui sa te inunde. Cred ca secretul(daca exista cu adevarat unul) il vom afla dupa moarte. Vreau sa cred in viata dupa moarte pt ca ar fi trist sa ne evaporam asa. Ar fi pacat sa ramanem doar un rau de cenusa pe care timpul sa-l vanture dupa bunul plac. M-am indepartat cam mult de ura dar nu pot ajunge la concluzia pe care mi-o doresc. O doresc dar nu o cunosc, inca. O urasc pt ca tanjesc dupa ea, o caut...asemenea unei dureri ce se adanceste atunci cand razi. IUBIREA. Exista zeci, sute de explicatii, definitii, maxime, citate, aforisme pentru acest cuvant, sentiment : iubire; insa fiecare o percepe si o trece printr-un filtru personal. Sa nu mai vb despre faptul ca exista mai multe feluri de iubire( iubirea pt prieteni, pt parinti, pt sot..etc). Ma gandesc si adesea intreb cum era acum 20 de ani, de exemplu. Cum era iubirea pe vremea parintilor nostri cand "te iubesc" era spus cu atat de multa emotie, cand aceste cuvinte erau pline de zeci de intelesuri. Astazi insa a devenit ca un salut( te iubesc dimineata, la pranz si seara). Aud la tot pasul adolescenti sau dimpotriva oameni maturi spunandu-si te iubesc cu o usurinta aproape nepasatoare si ma gandesc unde a disparut pudoarea, candoarea cu care aceste cuvinte erau candva rostite. Apeland atat de des la aceasta formula intima ea isi pierde semnificatia, cum s-a intamplat cu multe dintre sintagmele folosite in diferite ocazii. Imperdonabil este faptul ca multi dintre noi stim asta dar acceptam ca fiind un rau tolerabil. De ce aceasta complacere nu am sa inteleg niciodata. E adevarat ca iubirea este peste tot dar asta nu inseamna ca trebuie sa devina comerciala la fel cum comunismul a avut cauze si efecte dar asta nu inseamna ca totul trebuie pus in carca lui Ceausescu, fiindca a fost ucis si astfel a aparut imposibilitatea de a se apara si pt altii prilejul de a scapa de unele treburi necurate. Sa fim seriosi, nu a fost un sfant ce trebuie canonizat( de altfel nu se va intampla niciodata asta) dar ceea ce s-a intamplat cu el si Elena nu a fost departe de monstruozitate. Comunism a fost si va fi intotdeauna, declarat sau nu, acceptat sau nu. Astazi insa e putin indulcit fata de acele vremuri( putin mai mult). Atunci oamenii se plangeau de faptul ca nu aveau libertate de alegere. Astazi se plang de faptul ca nu are cine sa-i conduca. Nu am fost si nu vom fi niciodata un popor multumit, va exista insa intotdeauna eschivarea, intr-un fel sau altul, de responsabilitatile care ne apartin. Acum avem puterea de a decide( oricat de redusa o considera unii ea exista) dar nu avem pe nimeni care sa decida pt noi( parerea mea este ca situatia "se va remedia" in acest sens) iar pe vremea comunismului decideau altii pt noi si se vroia libertate. Nu sunt nici pro nici contra comunismului insa indignarea mea, vazand lipsa de reactie a oamenilor, e undeva pe culmea disperarii. Din nou am plecat de la o idee si am ajuns la alta. In alta ordine de idei as spune ca iubirea e supraestimata, asta cred ca o stim cu totii constient sau nu. Exista insa o diferenta uriasa intre a spune si a simti( de ce? pt ca nimeni nu spune ceea ce gandeste- cu mici exceptii- decat daca e sigur ca va avea ceva de castigat din asta). Un adevar trist dar irefutabil.

sâmbătă, 7 martie 2009

Incertitudine

Simt un val rece venind din viitor. Fie ca ma priveste direct, fie ca nu tot rece ramane. Sunt insa mai linistita, cel putin mai lnistita decat am fost in ultimul an. Am aproape tot ce-mi trebuie si totusi simt ca lipseste ceva. Ce anume nu pot insa afirma cu certitudine. Poate e un capriciu neindeplinit, poate e o iubire regretata, poate e un examen esuat, poate o zi proasta, poate sunt eu…poate. Reciteam zilele trecute Lolita a lui Nabokov, carte ce mi-a oferit inca din liceu o perspectiva ciudata asupra pasiunii, asupra deciziilor, asupra femeii. De aceasta data insa m-am regasit putin printre filele ingalbenite ale cartii, m-am vazut o Lolita, ce-i drept mai evoluata, care insa iubea nebuneste. As putea spune ca si acum iubesc dar nu e adevarat. Acum iubesc doar amintirea si apreciez ceea ce am, incerc sa repar ceea ce timpul a stricat, incerc sa vindec ceea ce el a ignorat, incerc sa-l iubesc dar nu pot. Nu pot si poate ca nu e demn de asta. Ma face fericita prin stangacia lui, ma face sa zambesc prin faptul ca ma cunoaste atat de bine, sau cel putin asta crede; dar nu pot sa-i spun: dragule te iubesc. Am spus-o odata cuiva care nu a apreciat si acum nu o pot spune din nou. Relativitatea acestei situatii ma chinuie de mult timp dar nu am cu cine sa o dezbat pt ca cei cu care as putea face asta resping ideea de iubire, cel putin constient. Tu si ea. Numele nu conteaza. Doar voi ma cunoasteti cu adevarat….uneori nici macar voi. El refuza comunicarea iar ea sufera si nu poate asculta. Incertiudinea doare la fel cum indiferenta doare dar timpul este un ajutor util, in unele cazuri singurul, in depasirea acestor situatii. Faptul ca te “fortezi” sa uiti, faptul ca iti cauti durerea constient pt a atinge limita suportabilitatii te face sa te imaginezi undeva pe marginea unei prapastii.. Stii ca ai probleme, stii ca nu poti elimina si controla sursele si astfel te multumesti sa traiesti la marginea nebuniei, echivalentul prapastiei. Imposibilitatea de a gasi solutii rezonabile te macina pana ajungi la nepasare si spui: fie ce-o fi, nu imi mai pasa! Ajungi sa te adancesti atat de mult in dizgratia societatii doar pt a te simti dezirabil undeva, candva, de catre cineva si astfel sa ai impresia ca uiti, macar pt o clipa. Doresti noaptea in locul zilei pt ca intunericul nu te priveste, nu te judeca. Alegi noaptea pt ca insomniile si-au facut deja o obisnuinta din a te chinui iar tu le accepti cu stoicism, alegi noaptea pt ca iti poti auzi gandurile fara sa o poata face si altii, te poti blama printre lacrimi fara sa fii compatimit. Nu vrei sa fii compatimit! E ultimul lucru care te-ar putea ajuta. Ziua preferi sa dormi, pt ca la un mom faci asta din nevoia de a supravietui, iar daca nu e posibil astepti trandav seara pt a iesi din barlog. Iti face placere sa iti vezi umbra alergand alaturi de tine, e singura care iti ramane credincioasa, e singura care e acolo indiferent ce s-ar intampla. Iti face placere faptul ca poti ranji nebunesc in intuneric fara sa fii vazut, iti face placere insasi placerea pe care o simti desi esti constient ca doare atat de tare incat ai impresia ca vei provoca un nou big bang. Traiesti cu incertitudinea zilei de maine: ce vei face? Cum vei reusi sa treci peste inca o zi? Ce-I drept ca nici societatea nu ajuta considerabil: ratele au crescut, criza economica e in toi, lacomia se extinde la scara larga, palpitatiile aduse de stirea ca in cativa ani Romania se va scrie cu doi R pt ca rromi sunt majoritari, cica!(articol descoperit cu stupoare in Libertatea) sau ca Monicuta lu’ Irinel face cursuri de jurnalism pt a deveni prezentatoare de stiri pe cand jurnalistii adevarat mor de foame neavand un loc de munca, Steaua e pe locul 6 iar jijica rade ca prostul si, culmea prostiei, spera la titlu si lista poate continua si va continua intr-o “editie” viitoare.