joi, 12 martie 2009

Incertitudine(**)

Azi am muscat dintr-un mar cu viermi si am fost la un curs de comparata (mai exact literatura comparata). Marul viermanos este simbolul omenirii iar cursul de comparata reprezinta nevoia de a cunoaste, de autocunoastere, oportunitatea de a te lasa cunoscut de altii, ceea ce e cam greu (cel putin pt mine). Ce-i drept, niciodata nu am cautat sa fiu acceptata pt ceea ce sunt sau ce nu sunt. Franchetea si caracterul meu coleric mi-au creat intotdeauna probleme. Simt nevoia sa ma exprim liber indiferent de loc si companie, ca nu o fac tot timpul asta e alta poveste, dar nu e intotdeauna potrivit conjuncturii in care ma aflu. Nu inteleg insa un lucru: daca posedam aceasta putere, aceea de libera exprimare, de ce sa nu o folosim si cel mai important de ce nu o folosim? De ce intotdeauna apare reticenta, frca, dedublarea, de ce ne stradum atat de mult sa fim acceptati de oameni de care nici macar nu ne pasa? Cred ca si acum, eu in postura de blogger, ma straduiesc sa placa cuiva ceea ce postez in ciuda faptului ca scriu pentru mine si nu pentru un posibil "ochi critic". De ce ma pierd in propriile-mi ganduri, de ce pun atatea intrebari al caror raspuns e fie retoric fie de natura filosofica. De ce ma scufund in de ce-uri interminabile si am intotdeauna sentimentul de incertitudine, frica, neimplinire. URA. De ce urasc? Ce urasc? Cand? Cum? Pe cine? Urasc neputinta mea. Urasc faptul ca am atatea de spus, de facut, de exprimat dar ma pierd undeva la jumatatea drumului. E drumul meu, am tot dreptul sa ma ratacesc insa cum voi sti sa reapuc calea cea buna? De unde stiu ca va fi drumul cel bun pentru ca orice alegere am face exista sacrificii, dezavantaje, regrete. Totul merge insa pe principiul metonimiei. Cred ca la fel este si cu ura, e o reactie normala( evident ca e) depinde insa cum e proportionata, cum si asupra cui se rasfrange. Momentan se rasfrange asupra mea si incet, incet devin un Sisif veritabil si asta imi displace. Refuz sa cred ca toata viata voi impinge bolovanul pana in varf si apoi se va rostogoli inapoi, efectul fiind evident- reluarea. Din pacate cred ca asta se intampla cu fiecare dintre noi, cu diferenta subtila ca ignoranta castiga(omul care nu realizeaza ceea ce este de fapt nu realizeaza ce pierde, nu realizeaza de fapt ca pierde ceva, ca trece pe langa bolovan, ca impinge... aerul) iar incertitudinea, pe care eu o asimilez aici cu omul intrebarilor, pierde( omul intrebarilor este sortit pieirii, mai devreme sau mai tarziu. e adevarat ca acest "tip" de om va fi intotdeauna deasupra ignorantei, va fi mai profund, mai dorit de ignoranti datorita misterului apoi respins datorita neintelegerii acestuia, va fi mai bogat spiritual dar niciodata mai fericit). Unde e atunci rostul acestei cautari fara margini, unde e sfarsitul, unde e apogeul dorit, unde e nemurirea pe care ar trebui sa o dobandesti, unde e linistea, moliciunea, caldura care ar trebui sa te inunde. Cred ca secretul(daca exista cu adevarat unul) il vom afla dupa moarte. Vreau sa cred in viata dupa moarte pt ca ar fi trist sa ne evaporam asa. Ar fi pacat sa ramanem doar un rau de cenusa pe care timpul sa-l vanture dupa bunul plac. M-am indepartat cam mult de ura dar nu pot ajunge la concluzia pe care mi-o doresc. O doresc dar nu o cunosc, inca. O urasc pt ca tanjesc dupa ea, o caut...asemenea unei dureri ce se adanceste atunci cand razi. IUBIREA. Exista zeci, sute de explicatii, definitii, maxime, citate, aforisme pentru acest cuvant, sentiment : iubire; insa fiecare o percepe si o trece printr-un filtru personal. Sa nu mai vb despre faptul ca exista mai multe feluri de iubire( iubirea pt prieteni, pt parinti, pt sot..etc). Ma gandesc si adesea intreb cum era acum 20 de ani, de exemplu. Cum era iubirea pe vremea parintilor nostri cand "te iubesc" era spus cu atat de multa emotie, cand aceste cuvinte erau pline de zeci de intelesuri. Astazi insa a devenit ca un salut( te iubesc dimineata, la pranz si seara). Aud la tot pasul adolescenti sau dimpotriva oameni maturi spunandu-si te iubesc cu o usurinta aproape nepasatoare si ma gandesc unde a disparut pudoarea, candoarea cu care aceste cuvinte erau candva rostite. Apeland atat de des la aceasta formula intima ea isi pierde semnificatia, cum s-a intamplat cu multe dintre sintagmele folosite in diferite ocazii. Imperdonabil este faptul ca multi dintre noi stim asta dar acceptam ca fiind un rau tolerabil. De ce aceasta complacere nu am sa inteleg niciodata. E adevarat ca iubirea este peste tot dar asta nu inseamna ca trebuie sa devina comerciala la fel cum comunismul a avut cauze si efecte dar asta nu inseamna ca totul trebuie pus in carca lui Ceausescu, fiindca a fost ucis si astfel a aparut imposibilitatea de a se apara si pt altii prilejul de a scapa de unele treburi necurate. Sa fim seriosi, nu a fost un sfant ce trebuie canonizat( de altfel nu se va intampla niciodata asta) dar ceea ce s-a intamplat cu el si Elena nu a fost departe de monstruozitate. Comunism a fost si va fi intotdeauna, declarat sau nu, acceptat sau nu. Astazi insa e putin indulcit fata de acele vremuri( putin mai mult). Atunci oamenii se plangeau de faptul ca nu aveau libertate de alegere. Astazi se plang de faptul ca nu are cine sa-i conduca. Nu am fost si nu vom fi niciodata un popor multumit, va exista insa intotdeauna eschivarea, intr-un fel sau altul, de responsabilitatile care ne apartin. Acum avem puterea de a decide( oricat de redusa o considera unii ea exista) dar nu avem pe nimeni care sa decida pt noi( parerea mea este ca situatia "se va remedia" in acest sens) iar pe vremea comunismului decideau altii pt noi si se vroia libertate. Nu sunt nici pro nici contra comunismului insa indignarea mea, vazand lipsa de reactie a oamenilor, e undeva pe culmea disperarii. Din nou am plecat de la o idee si am ajuns la alta. In alta ordine de idei as spune ca iubirea e supraestimata, asta cred ca o stim cu totii constient sau nu. Exista insa o diferenta uriasa intre a spune si a simti( de ce? pt ca nimeni nu spune ceea ce gandeste- cu mici exceptii- decat daca e sigur ca va avea ceva de castigat din asta). Un adevar trist dar irefutabil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu