duminică, 15 martie 2009

O noua saptamana se anunta impunatoare. Astept cu nerabdare sa inceapa. Vreau sa ma pierd in monotonia ei, sa alung singuratatea ce devine din ce in ce mai apasatoare, sa continui lupta cu mine. E mai bine sa lupti decat sa te lasi prada; ce-I drept eu o mai fac din cand in cand, verific daca durerea e inca acolo. Realizez ca e. Sunt momente in care nici eu nu mai stiu cu ce lupt, cu cine, cu mine sau cu el, cu mine sau cu trairile mele. Vreau sa uit tot. Sa reprim tot. Sa plang tot. Sa nu mai fie nimic, sa nu mai simt nimic. Vreau un nou inceput, o noua durere, un nou el, o noua iubire, vreau sa urc inca o treapta fara sa privesc mereu inapoi. Nu stiu de unde sa incep, cum sa caut, daca trebuie sa caut. Vreau o zi, o luna, un an, o viata pe care sa o pot asemui cu o simfonie, o simfonie de simturi. Am obosit sa tot lupt cu mine. M-am saturat sa privesc, sa asist, sa particip, sa intregesc fericirea altora, m-am saturat sa izbucnesc in fata prietenilor sau a necunoscutilor fara ca acestia sa stie adevaratul motiv. Imi amintesc de o zi ploioasa de acum cativa ani cand stateam cu cea mai buna prietena la o cafea si ne povesteam pasurile. Eu obisnuiesc sa ascult si prea putin sa destanui. In ziua aceea insa nu o auzeam, vorbele ei treceau prin mine ca niste note surde, necazurile ei mi se pareau mai degraba produsul unor infantilitati. Mi-am aprins o tigara si am deschis geamul sa aud ploaia. Am uitat de “ea” si m-am ratacit printre ganduri incercand sa gasesc puterea de care aveam nevoie la momentul respectiv. Si-a dat in curand seama ca vorbeste singura si m-a lasat sa ratacesc in voie cum facea de obicei cand ma regasea in astfel de ipostaze. Asta pt ca i-o ceream eu dar atunci nu a fost nevoie. Poate ca m-a simtit prea departe de ea, poate ca nu era capabila sa imi inteleaga starile. Imi spunea mereu ca sunt prea sentimentala si avea dreptate. Asta ma face vulnerabila, asta e sursa nenorocirii mele. Am fumat tigara si m-am dus in camera ei regasind-o la fel de inexpresiva ca intotdeauna. Nu vroiam sa o mai ascult, sa o mai vad asa ca am plecat la plimbare. Cand am iesit ploaia se oprise dar totul mirosea a pamant satul. A fost atat de bine sa simt vantul mangaindu-mi pielea dar aveam nevoie de cineva care sa ma inteleaga, sa ma asculte. Aveam nevoie de o persoana reala, nu de o adiere. Ma regaseam insa mereu singura. Asa este si acum. Chiar daca a mai trecut timpul sentimentul a ramas cumva acelasi. Am impresia ca fug de ceva, vreau sa scap negand dar oare voi reusi? E seara. Toata lumea e la plimbare insa eu ratacesc printre bloguri, documentare si amintiri. Excesele din ultima vreme au un cuvant de spus pt ca ma simt atat de obosita. As vrea sa dorm….sa adorm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu