marți, 5 mai 2009

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Probabil asta va fi ultimul si cel mai lung post. "Dreptul la viata" ,"Llibertatea de gandire" , " Libertatea de exprimare". I was just wondering what's that supose to mean? Toti avem acest drept, nu? Mi-a incoltit in minte gandul ca nu e general valabila afirmatia asta. Traim intr-o lume in care aparentele, se pare, ca au luat locul a ceea ce este de fapt important. Nu stiu ce conteaza pentru majoritate dar as putea incepe prin a spune ce prezinta maxima importanta pentru mine, sau ce prezenta importanta. Ma trezeam adesea dimineata spunandu-mi ca trebuie sa devin o persoana mai buna, sa fiu mai toleranta cu cei care imi gresesc, sa zambesc mai des chiar si celor ce nu merita asta, sa cred mai mult in oameni pentru ca binele intotdeauna triumfa. Intotdeauna aveam o zi perfecta, pana intr-un anumit punct, plecand de acasa cu doza asta de optimism. Fisura aparea in momentul in care simteam ca ma doare undeva in dreptul inimii si ma simteam ridicola. Nu am probleme cu inima iar ridicolul nu e una din starile mele preferate. Intalneam pur si simplu oameni care imi inselau asteptarile. De multe ori ma antrenez intr-o discutie si pun prea multa pasiune, ma trezesc insa la timp sa pot observa surasul si doza de ironie care mi se pregateste. Anticipez pericolul dar nu il evit in speranta ca ma insel. Nu se intampla asa. Vorbesc adesea despre prietenie, dragoste, religie, istorie(prea putin pentru nu sunt adepta "fosilelor" si nici bagajul de cunostinte nu este temeinic fundamentat), fotbal(prea putin pentru ca ma uit si eu la un meci "cum se uita altii la karate") cu tot felul de oameni, de toate varstele, de ambele sexe care imi dau impresia ca prea multa vorba pierde esenta de cele mai multe ori. De ce sa vorbesti despre dragoste cand o poti simti, de ce as da o definitie a prieteniei cand eu mi-as da si viata pentru binele putinilor ramasi, istoria o las celor care se pricep iar fotbalul....celor adanciti in tiparele vietii. Ca un paradox insa.. vorbesc despre iubire pentru a constientiza ca inca sunt capabila sa o simt, o invoc pentru ca o parere in plus poate schimba ceva, poate crea ceva, schimba ceva. Prietenii conteaza foarte mult pentru mine, fara ei as fi apa intr-un desert pustiu. Vorbesc despre ei pentru ca astfel ii simt aproape sau..uit mai usor dezamagirea daca pun constant sare pe rana, dau o definitie a prieteniei pentru ca e dreptul meu sa fac asta, e dreptul meu sa ma fac ascultata (si fac asta doar in fata celor care ma asculta cu adevarat). Am mai spus-o si o repet: e atat de usor sa judeci fara sa stii cu adevarat ce se ascunde in spatele aparentelor, e atat de usor sa ai incredere si sa fi inselat, e atat de usor sa te indragostesti de o persoana si sa iti dai seama ca nu merita asta, e atat de usor sa oferi rautati gratuite fara sa te gandesti ca poate dor dar e atat de greu sa zambesti, sa crezi si sa speri ca omul aflat in fata ta iti poate oferi mai mult decat o doza imbuibata de ironie si amaraciune. Intotdeauna am avut o reala problema cu oamenii ironici ( de fapt am o problema si cu propria mea ironie temperata de atatea ori de dragul unora si spre dezamagirea altora). Cand spun problema ma refer la comunicare. M-am saturat sa ghicesc ce se ascunde in spatele atator "mutre acre" pe care le intalnesc zilnic, m-am saturat sa fiu o perna moale pentru un obraz plans, am obosit sa zambesc mecanic de fiecare data cand intalnesc ura unora destinata de fapt altora ( dar daca tot sunt eu prin preajma de ce sa nu fiu eu cea asupra careia se revarsa), am obosit sa vorbesc doar pentru ca trebuie sa fac conversatie. Sunt momente in care vreau sa tac fara sa ma simt stanjenita de parerea interlocutorului meu, sunt zile in care am nevoie de oameni care pot intelege asta. Sunt oameni de care am nevoie dar nu sunt capabili sa inteleaga asta. Forme fara fond sunt pretutindeni si culmea nu deranjeaza insa cand fondul nu capata forma dorita apare scepticismul. Ei bine asta e unul din motivele pentru care vreau sa ma opresc din "tratamente gratuite pentru spirit". Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu judecata aspru fara sa o merit, se intampla frecvent ca datorita ideii sau mai corect spus obisnuintei de "a generaliza" sa fiu azvarlita, tarata, atrasa, aruncata (spuneti-i cum vreti) in mijlocul unor caracterizari foarte subtile dar cu tinta sigura, care imi provoaca pe langa amuzamentul general si o stare de plafonare inteleasa gresit. Sunt satula de atatea remuscari la gandul ca poate am gresit, poate ar trebui sa imi cer scuze, poate ca m-am straduit prea mult si s-a vazut, poate sunt prea dornica de esenta si stric totul, poate, poate si iar poate. Ma simt de parca as fi un bufon in propria mea viata si totul pentru ce? Pentru ca domnia lor (prieteni, rude, vecini, dusmani, necunoscuti) sa se simta bine in preajma mea. Mi-ar placea sa ma pot schimba peste noapte, sa pot deveni un cosmar pentru tot ce misca. Dar..nu pot asa ca schimbarea va veni treptat. O doza de ironie, un pumn de egoism, o picatura din sindromul grandomaniei...si as deveni tot ceea ce am evitat vreodata sa devin. Ma simt tentata cateodata sa renunt la sentimente care mi-au adus tot ceea ce..nu imi doream. Imi spunea cine ca daca din 10 persoane 8 sau 9 iti inseala asteptarile atunci problema e la mine nu la ei. Datorita experientei pe care o are as fi tentata sa apun ca are dreptate dar..nu i-am dat dreptate cand a afirmat acest lucru si nu o voi face nici acum. Eu sunt de parere ca m-am inarmat cu o toleranta in doze prea mari. Imi place sa aduc fericire celorlalti, asta e si motivul pentru care iert atat de repede. Sunt o persoana trista si neimplinita (deocamdata) si daca nu as fi capabila sa iert as muri sufocata de propria amaraciune, daca nu as iubi atat de mult oamenii as uita cum e sa iubesti cu adevarat, daca nu as simti tristetea si dezamagirea atat de intens nu as aprecia clipele cu adevarat fericite ( sunt putine, ce-i drept, dar sentimentul oferit nu l-as schimba cu nici o comoara materiala), daca as avea zeci de prieteni nu as sti ce inseamna dorul, daca as iubi zilnic "some guy who thinks he's the center of the universe" nu as fi capabila sa fac diferenta intre ceea ce imi doresc si ceea ce mi-a mai ramas dupa atatea incercari esuate. Am adesea senzatia ca port o lume intreaga pe umeri dar nu apasa greutatea lor fizica ci povara sufletelor. Sunt goi de orice dorinta, au sangele negru si inchegat din cauza urii adunate, mireasma lor statuta e asemenea apei de flori, sunt cangrenati de pofte carnale ce le consuma capacitatea de a rationa si de a simti si dorinte materiale neimplinite ce le ocupa timpul pe care oricum nu il poseda. De ce mint oamenii? Cand o fac? Sa fie oare dorinta de a face totul sa para mai frumos cand nu e asa sau poate faptul ca accepta mai usor o minciuna decat adevarul? Sa fie faptul ca oamenii gresesc atat de mult si se tem sa spuna adevarul pentru a nu fi respinsi sau e oare dorinta de a indulci totul asa cum indulcim o ceasca cu cafea? Oricare dintre aceste afirmatii se poate aplica. Si eu mint, uneori nevinovat, alteori fara sa imi dau seama, sunt momente cand asta aleg sa fac si sunt situatii cand e mai bine sa mint. Niciodata nu e mai bine sa minti decat sa spui adevarul dar eu sunt o fire slaba si tematoare si se intampla sa mai aleg si calea usoara. Ma gandesc cateodata de unde vine forta interioara de care dau dovada exact atunci cand trebuie si alteori slabiciunea care ma cuprinde. Nu am gasit raspunsul dar poate ca nu il doresc indeajuns de mult incat sa il capat. Oare ce ne ajuta mai mult? Credinta sau stiinta? Subiectul asta interminabil mi-a rapit multe nopti din facultate ( fara sa lase cea mai mica urma de regret). Cert e ca fiecare are rolul ei. Stiinta pentru ca ne face viata mai usoara ( acum pentru ca ne-am obisnuit si am evoluat odata cu ea) iar credinta pentru ca face ceea ce stiinta nu va reusi niciodata ( ofera raspunsuri ce nu tin de formule, puteri ce nu depind de forte gravitationale, elastice, centrifuge, de greutate..etc). Oamenii construiesc in jurul lor niste limite sau hai sa le spun mai bine ziduri. Uneori aleg sa sparga aceste ziduri pe care le-au cladit si sa mearga mai departe construind altele, alteori le ocolesc construind in continuare fara sa constientizeze faptul ca asta nu ajuta iar celor mai norocosi li se intinde o mana pe care trebuie sa fie pregatiti sa o prinda. Suntem niste fiinte slabe, capricioase iar instinctul de supravietuire scoate ceea ce e mai rau din noi. Cea mai buna metoda de a cunoaste limitele unui om este aceea de a-l arunca intr-o cusca delimitand, reducand si in cele din urma refuzand sa-i oferi ceea ce el obisnuia sa aiba ( nu e cea mai ortodoxa metoda dar ar fi interesanta evolutia sau mai corect spus involutia omului intr-un astfel de caz). Eu sincer am cam obosit sa ma lovesc de zidurile nesigurantei si in cele din urma am invatat sa renunt. Sa renunt la ei..la oamenii pe care speram sa-i gasesc. Saptamana asta am stat in umbra, m-am ascuns cat am putut de bine. M-am ascuns de o noua dezamagire. Nu mi-a folosit la nimic pentru ca atunci cand vrei sa crezi in ceva fuga nu te ajuta Bataile inimii mele sunt atat de puternice incat nu ma pot minti, oricat as vrea. Doar ca uneori nu e de ajuns numai atat. E nevoie de mai mult, eu am nevoie de mai mult fara sa trebuiasca sa mai mut muntii din loc. Si cine nu intelege asta si nu poate vedea dincolo de aparente...se poate intoarce de unde a pasit in aceasta lume. Sunt furioasa, as vrea sa urasc la fel de simplu precum spun "te urasc" si in momentul asta as vrea sa iert la fel de usor precum o fac de obicei. Nu pot. De asta am fugit. M-am intors insa cu aceeasi teama de acum 2 saptamani. To be continued....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu