miercuri, 1 iulie 2009

Dimineata devreme...

Stii era o vreme cand totul era mai simplu, cel putin parea mai simplu. Penduland intre alegeri si dorinte intotdeauna trebuie sa ma lipsesc de cate ceva. Fie ca e un lucru sau o persoana tot timpul doare. Uneori mai puternic alteori mai putin. In ultimul timp nu mi-am mai dorit sa scriu si asta m-a ingrijorat groaznic de tare. Asta era singura pasiune care a ramas neatinsa inca de pe vremea copilariei. Acum, se pare, ca se pierde undeva in noianul ignorantei de care incerc sa ma feresc « day by day ». Incatusata de cursuri intr-o sesiune ce pare sa nu se mai termine si ingropata de dorinte reprimate de ratiune, am inceput sa sper tot mai putin ca voi gasi credinta de care am mare nevoie in momente de rascruce. Tendinta mea spre exagerare face lucrurile sa para si mai rele decat sunt in realitate. Habar nu am cum e de fapt realitatea. Dupa mult timp de convietuit cu ratiunea, care by the way nu e atat de pietenoasa cum mi-as dori, mi-am dat seama ca nu stiu unde sa ma uit sau si mai corect spus habar nu am ce sa fac cu viata mea. Poate daca analizez lucrurile din postura autorului va parea mai simplu. Asadar ..facultatea, primul si cel mai important obiectiv, a inceput sa ma cam plictiseasca pt ca tot ce fac e sa memorez sute de cursuri. Ma trezesc dimineata, asta in zilele bune cand am chef, merg la facultate, dau peste niste profesori la fel de plictisiti si satui ca si mine, merg acasa si urmez rutina de fiecare zi(mancare, somn, film, dus, film, invatat, citit, somn). A doua zi la fel, a treia zi la fel, a zecea la fel and so on and so far. Si asta a fost doar primul an. Al doilea si mai groaznic. Am inceput sa cred ca mi-am gresit vocatia. Dand meditatii unei fete ce este in clasa a 5-a mi-am dat seama ca daca toti elevii mei vor fi la fel de « inteligenti » ca ea imi voi da demisia dupa primul an de job, mi-am dat seama ca daca toti elevii mei vor avea parinti la fel de iresponsabili ca ai ei voi tampi incercand sa gasesc o rezolvare, am realizat ca in cele din urma voi fi la fel de batuta in cap precum sunt profii mei de acum. Asa ca la dracu eu pe ce pozitie ma situez ? Adica in situatia in care am niste parinti cu care nu pot vorbi si prieteni care gandesc la fel ca mine de la cine sa aud o parere diferita ? Moving forward as spune ca atat relatia cu parintii cat si relatiile amoroase sunt un total dezastru. Am sentimentul ala cretin ca orice as face nu e bine, ca fiecare decizie pe care o iau are consecinte nefaste, ca orice lucru pe care il spun este inteles aiurea, ca fiecare persoana de care ma atasez va disparea pana la urma. Am un prieten care stiu ce mi-ar spune in momentul acesta : draga mea, ai nevoie de o betie frumoasa ! As fi mai mult decat fericita daca toate s-ar rezolva cu o betie dar din pacate asta nu face decat sa inrautateasca lucrurile, cel putin din punctul meu de vedere. E o perioada din aceea asemanatoare cu pubertatea si explozia hormonilor doar ca acum poate avea consecinte mai grave pentru ca imi dau seama de asta. Nestiind ce sa fac am inceput sa sufar de insomnie doar ca nici asta nu ajuta. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat devine totul mai neclar. Prea multe posibilitati si niciuna palpabila cu adevarat. Azi vreau o relatie maine un copil, poimaine o masina. Saptamana trecuta vroiam sa merg la mare, acum vreau sa merg la munte pt ca am realizat ca eu nu suport caldura. Acum cateva luni incepusem sa scriu o carte iar acum nu mai am inspiratie pt ca nu mai vreau sa scriu. Astazi fac sex iar maine ma voi gandi ca eu vreau o relatie si ca nu imi place tipul ala asa ca o las balta(fac referire la o intamplare mai veche). Am asa o predilectie spre tipii…cum sa-i numesc….macinati de lucruri abstracte, fascinati de femeie si totusi misogini, domni in genere dar niste ticalosi. Ce e cel mai ciudat ca tot eu ma simt cea vinovata si nici macar o data nu am realizat de ce. Incercand sa fiu ca mai politicoasa mi se reproseaza de parca fiecare cuvant al meu ar fi o insulta la adresa celuilalt. Paranoia, a mea sau a celorlalti, si a mea si a celorlalti. Nevertheless I’m still fighting. Cu ce ? chiar, cu ce ma lupt ? Pentru ca in jurul meu nu vad decat negare. Negarea adevarului. E asa ca o panza tesuta in jurul a tot ceea ce nu vrem sa recunoastem, in jurul tuturor lucrurilor care nu merg bine, care nu sunt asa cum ar trebui sa fie, in jurul oamenilor care nu ne trateaza asa cum am merita dar noi rezistam ca ..suntem martiri, in jurul nostru ca sa nu ne dam seama cum suntem de fapt. Cam asa functioneaza totul si ma trezesc eu sa mai spun cate un lucru care hmmm…..supriza chiar asa e si ce vad ? tacere mormantala. Da….dracul nu e atat de negru precum se spune iar eu nu sunt atat de puternica incat sa tac. Pare o prostie cand o aud asa…. « puterea de a tacea », dar asa este. Mi-ar placea sa am cu cine sa bat campii la orele astea tampite ale diminetii mele insomniace, mi-ar placea sa pot suna si eu pe cineva si sa-i spun hei stii ce…te-am sunat ca e dimineata si aveam chef sa vorbesc cu cineva, sa nu indraznesti sa inchizi. Ar fi dragut dar nu pot sa fac asta pentru ca nu mi-am luat niciodata libertatea de a o face. Mi-ar fi placut sa vad rasaritul de pe un camp si sa inghet de frig afara dar sa stiu ca merita sa fiu acolo. Mi-ar placea sa nu mai fiu nevoita sa bat campii pe blog in lipsa oamenilor capabili de ceva frumos, real. Imi place insomnia mea dar nu asa, in lipsa lor. ….Concluzie? Maturitatea e naspa iar eu spun blogului adio!...

3 comentarii: