marți, 20 octombrie 2009

MOARTE SUFLETului....

Undeva pe la mijlocul lunii septembrie…. Ma ascund de mine in letargia zilnica a "statului degeaba". A mai trecut o vara, a mai trecut un an, in sensul ca eu am mai imbatranit cu un an. Nu ma simt diferit, doar zambetul imi e putin inasprit de pustiul durerii. Ce isi poate dori un tanar la varsta mea? Ce poate avea un tanar de varsta mea? Ce I se poate intampla unui tanar de varsta mea..and so on..sunt intrebari la care nu pot gasi un raspuns multumitor. Dc? Pentru ca nu exista. Imi doresc multe, am putine, am trait prea mult pentru varsta mea, sau cel putin mi se pare mie coplesitor. Vorbeam intr-un post anterior de povara sufletelor moarte, acum o simt din nou. In compania lui Vivaldi care imi inveseleste playlistul , imi limpezeste gandurile si imi alina sufletul, ma straduiesc sa raman umana. Tentatia pietrificarii e terifianta. Ma tem ca nu voi mai putea simti altceva decat durere si pustiu. Cum sa traiesti o viata in intuneric? Ma tem de moarte. Nu de moartea fizica ci de moartea sufletului, ma tem ca viata mea sa nu fie in van. Ma simt sufocata de spasme dureroase la nivelul pieptului si atunci am toata viata-mi inainte. O vad ca pe un film prost al carui final e in asteptare. Am nevoie de aer, vreau sa te respir, imi spun naucita mine insami. Ma pierd in mine de multe ori si starea mea apatica spune, ce-I drept cam tuturor, duceti-va dracu si lasati-ma sa mor in pace. Apoi ma regasesc si afisez masca ce nu denota nimic altceva decat tacere. Am obosit. Am obosit sa vorbesc in van, sa vorbesc si sa nasc inceputuri, oportunitati, treceri, opriri. Am obosit sa cunosc oameni care nu imi spun nimic, oameni care desi vorbesc intr-una nu comunica nimic, oameni care nu vad, nu aud, nu asculta, nu pasesc ci alearga spre un loc numit “fericire” nevazand cat de mult se indeparteaza. Ma doare corpul, parca-I biciuit de mii si mii de boli. De fapt e sufletul, el doare. Pana si plansul doare acum. Vreau siguranta, stabilitate. Vreau sa plec departe si sa imi traiesc povestea. Mi-e dor de…Dumnezeu. Nu am mai stat de vorba de foarte mult timp. E suparat pentru ca l-am abandonat insa eu cred ca ne-am abandonat reciproc. Eu am incetat sa privesc spre cer iar cerul mi-a dat furtuni de vise. Nu ma pot ruga pentru ca durerea sa dispara, ar fi o lasitate sa apelez la credinta doar in momente de rascruce…insa nu mai pot duce singura. Alcoolul nu ajuta, prietenii s-au saturat de aceeasi placa iar eu m-am saturat de aceleasi sfaturi. Asadar, ma inclin dragii mei , pana si spre uimirea mea, ma inclin in fata cerului cerand indurare pentru sufletul meu pustiit. E atat de intuneric afara si am impresia ca noaptea asta va fi una alba pentru mine. De cateva zile insomnia m-a cuprins, din nou. Motivul? Irelevant pentru voi, dureros pentru mine. Vreau sa intalnesc perna si somnul sa imi aduca vise, vreau o noapte linistita, vreau doar sa privesc cum ploua si sa adorm cu gandul ca maine va fi….maine. 19 oct, 11:58. Mi-e sufletul obosit si flamand. Nu am crezut ca ma voi simti vreodata atat de neinsemnata. Dar e bine. E bine ca am realizat , la timp as putea spune, ca demonii altora nu vor fi niciodata ai mei. I-am vrut pentru ca te-am vrut pe tine. Acum ma intreb: cine esti? iar raspunsul, oricat l-as astepta, nu vine. Nu mai pot sa scriu, nu pot sa dorm, nu pot sa rad. Si totul pentru niste soapte efemere si cateva nopti de sex, care de altfel nu a fost in culmea grozavului. Am cautat un motiv, unul singur, pentru care mi-am irosit atatea luni cu cineva care nu exista cu adevarat. Si nu ma refer la sensul fizic. Te-am privit de atatea ori si nu am vazut decat pustiu. As spune ca “amar e gustul tau iubite” dar nu pot sa te iubesc, nu vreau, nu trebuie, nu meriti, nu o fac. Nu stiu unde e omul pe care l-am vazut eu, poate mi l-am imaginat. Ar fi mai usor de acceptat asta decat faptul ca te ascunzi de propria ta persoana. Am cautat intotdeauna scuze atunci cand ceva nu mergea bine, am facut intotdeauna greseli atunci cand imi doream sa termin ceva. Acum nu imi doresc decat sa uit. Nu pe tine, ci dezamagirea si pustiul pe care il simt. Ma uit in jur si parca nu vad nimic in afara demonilor tai. Ma intreb ce e mai rau – faptul ca m-am inselat in privinta ta sau faptul ca am stiut si m-am avantat intr-o apa tulbure nestiind sa inot. Exista o “vorba” : daca te astepti tot timpul ca oameni sa te dezamageasca in final o vor face. Ce pot sa zic? ..decat ca nu m-am asteptat. A fost cumva ireal, incercam sa imi dau seama daca visez sau chiar e adevarat ce se intampla. Cand a murit ..o persoana draga mie m-am simtit neputincioasa in fata mortii si si am pierdut o parte din mine atunci. A fost teribil sa ma lupt cu mine si sa realizez ca nu puteam face nimic pentru a impiedica asta. Insa zilele astea am simtit cum ma sting, si la propriu si la figurat. Mi-e rau, urasc, mi-e greata, vreau sa dorm si nu pot, vreau sa mananc si totul pare fara gust, afara ploua neincetat – parca si asta imi confirma nenorocirea. Tot ce vreau e sa uit, sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt, sa nu mai doara, …sa uit si atat. Ps: Cand te duci dracu ar trebui sa o faci singur si drept. Dar, din pacate, obisnuiesti sa-i tragi si pe altii dupa tine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu