miercuri, 28 octombrie 2009

Nimicuri colosale

Toamna e pe sfarsite, la fel cum suntem si noi – suflete ratacitoare. Umezeala si cadenta picaturilor de ploaie aduce cu atmosfera dintr-un cavou. Totul se pregateste sa moara, sa hiberneze, pana la primavara cand un nou an va da nastere unor noi vieti. Jaratecul inimilor se stinge, simfoniile ingerilor nu se mai aud, caldura dispare, pana si ziua moare mai repede, potopul necrutator al iernii se apropie ranjind diavolesc, mohoarele de rugina se risipesc , suspinele se sting in hohote maligne, soaptele mor pe buzele inghetate de frig iar eu ma pregatesc de o noua iarna bantuita de fantome. Sunetul obloanelor trase isi incepe obsedantul ciclu. Devenim nepasatori, uitam mai repede, ingropam amintiri ce ne prisosesc, falsam zambete celor ce ne poarta sambete. Sfarsitul asta de toamna coincide si cu alte sfarsituri mai putin dorite si acceptate. Incerc sa imi resuscitez gandurile ca sa pot asterne ceva concret pe hartie, respectiv blog. Nu reusesc. Doar franturi fara rost, amare si ironice. Mi-as dori ca in mine sa descopar iarna invincibila de care am nevoie. Pe de o parte zbuciumul e de nesuportat iar pe de cealalta parte mi se pare o veche si prafuita poveste ce se repeta. Doar se spune ca totul e ciclic, nu? “Parol nenicule, e mult mai mult de atat”. Am inceput sa citesc “Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu si ma simt dublat mai pustiita decat eram inainte. Exista, pe alocuri, atat de multa durere transmisa din cartea lui (care by the way e o capodopera desi la inceput eram de parere ca ceva mai prost nu pot citi) incat uneori ma opresc din citit pentru ca empatia e prea puternica. Cat imi urasc dramatismul in astfel de momente. Toamna asta rece si soioasa parca imi face portretul. Imi arunc privirea pe fereastra din ce in ce mai rar pentru ca ma simt ca o carte cu file nescrise. Vad fericire peste tot in jurul meu si parca asta imi provoaca greata (incep sa o iau razna?). O simt falsa si parca conceputa intr-un laborator de clone. E la fel peste tot, doar ca la varste si oameni diferiti. In alta ordine de idei toamna asta mi-a precedat o serie de esecuri emotionale de toata frumusetea iar sfarsitul acesteia se vrea a fi apogeu (si nu tocmai in sensul bun). E o seara frumoasa si Stela Enache imi repeta de vreo jumatate de ceas “anii de liceu”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu