luni, 23 noiembrie 2009

"Paradis in destramare"....

Cum trece timpul, parca nici nu simt. Azi un film, maine scoala, poimaine sex si uite ca e sfarsit de noiembrie. Vin sarbatorile (care by the way e groaznic pt mine - nu imi plac perioadele astea ale anului). Se termina primul semestru al celui de-al treilea an de facultate, vine licenta iar eu nu am facut nimic. Intru in panica. Intru in criza de timp. Intru in criza de ani. In curand va trebui sa renunt la pletele in vant si la perechea de blugi pt costumul de profesor, la pierce-uri si inele si esarfe si culori, la betii in taine si dat papucii like a drama queen. Curand va trebui sa renunt si la amarata copila ce iese sambata la iveala si doarme in timpul saptamanii de frica sa nu fie ranita. Curand voi termina facultatea! Nu imi vine sa cred cat timp a trecut. 3 ani frumosi care s-au dus. Deja mi-e dor de ei. Deja mi-e dor de noptile astea in care fie stau si pierd timpul aiurea, fie ma imbat si iubesc pe toata lumea, fie plang si sparg si trantesc si dau mesaje, fie nu am bani si mancare si tigari si...ioc! stau acasa. E greu cant trebuie sa te maturizezi dar imi place sa cred/sper ca voi sti sa-mi dozez sentimentele si pornirile in asa fel incat sa iasa bine. Mi-e greu sa cred si sa accept ca scoala se apropie de sfarsit ( bine ca urmeaza masterul si alte cele dar asta e alta poveste) si se apropie adevarata viata in care suferintele de acum probabil vor parea niste nimicuri incantatoare. Probabil ca peste 5 ani voi rade copios gandindu-ma cum plangeam din cauza...micilor inconveniente amoroase. Ma las purtata intr-un viitor ce pare incert si asta imi da un sentiment coplesitor de nesiguranta. Nesiguranta unui loc de munca, a unui loc al meu, a unei relatii. Incertitudinea asta consuma ce e mai bun din mine. Ma face atat de cerebrala incat nu mai pot sa ma bucur de nimic. E seara, luni seara. Ascult Andrea bocceli- time to say goodbye si ma las purtata in noaptea ce prevesteste o noua zi. O noua zi, mai aproape de sfarsit.

duminică, 15 noiembrie 2009

Ma simt ca un alcoolic ce se zbate in viciul sau. se spune ca prima luna e cea mai grea si , la dracu, sper sa fie adevarat. sper ca iadul asta in care ma complac acum sa nu devina permanenta mea casa. Am obosit sa ma prefac puternica cand , de fapt, fiinta mea se destrama. Am obosit sa ard in iadul pe care singura mi l-am faurit - coplesita de o vina ce nu o port, de suflete pe care nu le vreau, de oameni pe care nu-i cunosc. Scapare nu exista pentru ca nu ma pot schimba. Am inceput totusi sa pierd din ceea ce ma definea candva : constiinta. Asta seara sunt linistita, parca resemnata. Durerea persista dar, astazi, nu e destul de puternica incat sa imi domine intreaga fiinta. Astazi sunt eu asa cum demult nu am mai fost - un sunet de vioara in pustiu, fara vointa, fara ura, fara sentimente.

marți, 10 noiembrie 2009

Calvar tomnatic. (sau poate nebunie prematura in timpul cursului de literatura)

Ploua trist. Ploua ca in poemul minulescian. Caut linistea insa-i murdara. Cuvintele parca-s scaldate in namol. Sunt grele si lipsite de sens precum notile astea de toamna ce imi consuma sufletul. Respir din ce in ce mai sacadat. Mi-e sufletul atat de greu si-l simt atat de neinsemnat. O lume intreaga parca-mi urla durerea muta. Ma simt incorsetata de mii de lanturi ce isi scutura ancora lucid. Ciorchinii aprigi ai pustiului ma cheama. Ma duc, ma-ntorc, raman. Unde sa plec, sa pot scapa de ghearele ce mi-au incatusat umanitatea. Ploua spasmodic iar zvarcolirea devine din ce in ce mai lina. Poate ca totusi inclestarea nu e atat de rea. Incertitudinea se risipeste printre, intre, in vene racindu-le, spargandu-le. E liniste. Prea liniste. E confuz. Nu stiu nimic. Stiu totul. Ma duc. Raman. Ah,...stau pe marginea unei picaturi de sange si ma incheg in ea.