luni, 23 noiembrie 2009

"Paradis in destramare"....

Cum trece timpul, parca nici nu simt. Azi un film, maine scoala, poimaine sex si uite ca e sfarsit de noiembrie. Vin sarbatorile (care by the way e groaznic pt mine - nu imi plac perioadele astea ale anului). Se termina primul semestru al celui de-al treilea an de facultate, vine licenta iar eu nu am facut nimic. Intru in panica. Intru in criza de timp. Intru in criza de ani. In curand va trebui sa renunt la pletele in vant si la perechea de blugi pt costumul de profesor, la pierce-uri si inele si esarfe si culori, la betii in taine si dat papucii like a drama queen. Curand va trebui sa renunt si la amarata copila ce iese sambata la iveala si doarme in timpul saptamanii de frica sa nu fie ranita. Curand voi termina facultatea! Nu imi vine sa cred cat timp a trecut. 3 ani frumosi care s-au dus. Deja mi-e dor de ei. Deja mi-e dor de noptile astea in care fie stau si pierd timpul aiurea, fie ma imbat si iubesc pe toata lumea, fie plang si sparg si trantesc si dau mesaje, fie nu am bani si mancare si tigari si...ioc! stau acasa. E greu cant trebuie sa te maturizezi dar imi place sa cred/sper ca voi sti sa-mi dozez sentimentele si pornirile in asa fel incat sa iasa bine. Mi-e greu sa cred si sa accept ca scoala se apropie de sfarsit ( bine ca urmeaza masterul si alte cele dar asta e alta poveste) si se apropie adevarata viata in care suferintele de acum probabil vor parea niste nimicuri incantatoare. Probabil ca peste 5 ani voi rade copios gandindu-ma cum plangeam din cauza...micilor inconveniente amoroase. Ma las purtata intr-un viitor ce pare incert si asta imi da un sentiment coplesitor de nesiguranta. Nesiguranta unui loc de munca, a unui loc al meu, a unei relatii. Incertitudinea asta consuma ce e mai bun din mine. Ma face atat de cerebrala incat nu mai pot sa ma bucur de nimic. E seara, luni seara. Ascult Andrea bocceli- time to say goodbye si ma las purtata in noaptea ce prevesteste o noua zi. O noua zi, mai aproape de sfarsit.

duminică, 15 noiembrie 2009

Ma simt ca un alcoolic ce se zbate in viciul sau. se spune ca prima luna e cea mai grea si , la dracu, sper sa fie adevarat. sper ca iadul asta in care ma complac acum sa nu devina permanenta mea casa. Am obosit sa ma prefac puternica cand , de fapt, fiinta mea se destrama. Am obosit sa ard in iadul pe care singura mi l-am faurit - coplesita de o vina ce nu o port, de suflete pe care nu le vreau, de oameni pe care nu-i cunosc. Scapare nu exista pentru ca nu ma pot schimba. Am inceput totusi sa pierd din ceea ce ma definea candva : constiinta. Asta seara sunt linistita, parca resemnata. Durerea persista dar, astazi, nu e destul de puternica incat sa imi domine intreaga fiinta. Astazi sunt eu asa cum demult nu am mai fost - un sunet de vioara in pustiu, fara vointa, fara ura, fara sentimente.

marți, 10 noiembrie 2009

Calvar tomnatic. (sau poate nebunie prematura in timpul cursului de literatura)

Ploua trist. Ploua ca in poemul minulescian. Caut linistea insa-i murdara. Cuvintele parca-s scaldate in namol. Sunt grele si lipsite de sens precum notile astea de toamna ce imi consuma sufletul. Respir din ce in ce mai sacadat. Mi-e sufletul atat de greu si-l simt atat de neinsemnat. O lume intreaga parca-mi urla durerea muta. Ma simt incorsetata de mii de lanturi ce isi scutura ancora lucid. Ciorchinii aprigi ai pustiului ma cheama. Ma duc, ma-ntorc, raman. Unde sa plec, sa pot scapa de ghearele ce mi-au incatusat umanitatea. Ploua spasmodic iar zvarcolirea devine din ce in ce mai lina. Poate ca totusi inclestarea nu e atat de rea. Incertitudinea se risipeste printre, intre, in vene racindu-le, spargandu-le. E liniste. Prea liniste. E confuz. Nu stiu nimic. Stiu totul. Ma duc. Raman. Ah,...stau pe marginea unei picaturi de sange si ma incheg in ea.

miercuri, 28 octombrie 2009

Nimicuri colosale

Toamna e pe sfarsite, la fel cum suntem si noi – suflete ratacitoare. Umezeala si cadenta picaturilor de ploaie aduce cu atmosfera dintr-un cavou. Totul se pregateste sa moara, sa hiberneze, pana la primavara cand un nou an va da nastere unor noi vieti. Jaratecul inimilor se stinge, simfoniile ingerilor nu se mai aud, caldura dispare, pana si ziua moare mai repede, potopul necrutator al iernii se apropie ranjind diavolesc, mohoarele de rugina se risipesc , suspinele se sting in hohote maligne, soaptele mor pe buzele inghetate de frig iar eu ma pregatesc de o noua iarna bantuita de fantome. Sunetul obloanelor trase isi incepe obsedantul ciclu. Devenim nepasatori, uitam mai repede, ingropam amintiri ce ne prisosesc, falsam zambete celor ce ne poarta sambete. Sfarsitul asta de toamna coincide si cu alte sfarsituri mai putin dorite si acceptate. Incerc sa imi resuscitez gandurile ca sa pot asterne ceva concret pe hartie, respectiv blog. Nu reusesc. Doar franturi fara rost, amare si ironice. Mi-as dori ca in mine sa descopar iarna invincibila de care am nevoie. Pe de o parte zbuciumul e de nesuportat iar pe de cealalta parte mi se pare o veche si prafuita poveste ce se repeta. Doar se spune ca totul e ciclic, nu? “Parol nenicule, e mult mai mult de atat”. Am inceput sa citesc “Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu si ma simt dublat mai pustiita decat eram inainte. Exista, pe alocuri, atat de multa durere transmisa din cartea lui (care by the way e o capodopera desi la inceput eram de parere ca ceva mai prost nu pot citi) incat uneori ma opresc din citit pentru ca empatia e prea puternica. Cat imi urasc dramatismul in astfel de momente. Toamna asta rece si soioasa parca imi face portretul. Imi arunc privirea pe fereastra din ce in ce mai rar pentru ca ma simt ca o carte cu file nescrise. Vad fericire peste tot in jurul meu si parca asta imi provoaca greata (incep sa o iau razna?). O simt falsa si parca conceputa intr-un laborator de clone. E la fel peste tot, doar ca la varste si oameni diferiti. In alta ordine de idei toamna asta mi-a precedat o serie de esecuri emotionale de toata frumusetea iar sfarsitul acesteia se vrea a fi apogeu (si nu tocmai in sensul bun). E o seara frumoasa si Stela Enache imi repeta de vreo jumatate de ceas “anii de liceu”.

Baliverne guvernand taceri abisale

Pasiune. Aroganta. Tandrete. Orgoliu. Moarte. Carnea e putreda. Mirosul de cadavru e coplesitor. Ochii sangereaza. Buzele ard. Mainile zgarie cosciugul stramt. Sufletul se stinge fara sa stie ca trupul va fi devorat de viermi. Mintea nu percepe moartea fizica si se lupta cu disperare sa gasesasca o iesire. Unde esti? de ce nu ma ajuti? Respiratia imi e din ce in ce mai grea, simt cum sudoarea acopera buretii locului de veci. Constienta ca voi muri incerc sa fac un ultim efort in a birui. Vreau sa mor “mantuita”, lucida. Aud plansul jalnic deasupra pietrei funerare si ma intreb de ce intotdeauna spunem si facem lucrurile prea tarziu, in fata unui mormant rece si gol. Incerc sa patrund pamantul, sa ies la suprafta, sa strig: sunt aici, inca nu m-am stins. E o moarte spirituala ce ma apasa. In curand va fi resimtita si fizic. Unde esti suflet ratacitor? De ce m-ai parasit? De ce taci, te intreb. Nu-mi raspunzi parca sfidandu-mi neputinta. Am nevoie de pamant umed pe care sa-mi odihnesc durerea. Vreau ape tulburi unde sa-mi revars veninul adunat. Nu vreau sa mor, sunt prea lasa ca sa ma sinucid, insa povara e coplesitoare. Am impresia destramarii fiintei. Comparabila cu eternitatea durerea persista de luni incheiate si tanguite. Am momente cand simt povara lui Isus, coroana de spini e parca mangaietoare pe langa durerea ce-mi apasa pieptul. Sangele curge parca vrand sa adape insetate fiare. Trupul strapuns de mii de sulite se pregateste sa imbratiseze inertia. Mi-e teama sa pasesc nevazand lumina. Unde ma vor duce pasii? Unde voi sfarsi? Mi-e atat de greu sa nu strig dupa ajutor dar nu vreau sa par o lasa. Pot indura o durere inzecita insa pragul dintre nebunie si tristete e foarte subtire. Labirintul se sfarseste aici. Ar fi timpul sa pleci din mine, ai zabovit prea mult si inutil. Ingerii si-au intors privirea pentru ca le-am dat aripi ce atarna mult prea greu, demonii nu mai vor sa salasluiasca in mine pentru ca vidul ii va mistui. Ar fi timpul sa pleci din mine inainte sa mor. Pasiunea pentru tine, aroganta nestapanita, tandretea reprimata, orgoliul – piatra de temelie si moartea mea.

joi, 22 octombrie 2009

ganduri inutile

Ma sfasie un lup. Si musca din mine. Si sangele meu e negru si inchegat. Riposta e inutila, am murit déjà. Acum vad de fapt ce a fost. Starvul meu pluteste inert si sfartecat. Eu, dintr-o alta lume, incerc sa-l ingrop in uitare. A inceput sa ploua , pamantul absoarbe lacom sangele bolnav iar lupul da tarcoale prazii. Eu, dintr-o alta lume, tip. M-ati uitat, m-ati omorat si acum ma plangeti. Plangeti si va tanguiti. Durerea falsa si lucioasa mi-a putrezit sufletul. Acum, prinsa intr-un om cu usa in loc de cap, bat la poarta voastra si va cer un nume. Mi-ati faurit capcane dulci, letale. Va deschideti capetele sa pot intra dar e intuneric si nu vad unde e raiul si care este iadul. Lanturile sunt grele, imi apasa ranile, ma inteapa lacrimile, ma sufoca tipetele, urletul meu e ragetul vostru lacom si perfid. Acum va vad. Sunteti goi si plini de sange. Ranjetul vostru ma sperie si fug, fug spre nicaieri. Ma urmariti cu oasele frante , va tarati dar ranjetul se aude inca obsesiv. M-ati omorat iar acum ma purtati spre cloaca iadului. Iadul in care veti putrezi cu totii. Imi cereti indurare, va scuip si va tarati in urma pasilor mei. Curand voi disparea dar pana atunci rugati-va sa nu va creasca aripi caci vor fi de fier. Alintati chipuri de foc si va scaldati in pasiuni efemere, iubiti animale voluptoase si ignorati dorul fara margini. Batjocoriti sufletele amagite, scuipati obrajii care va mangaie, biciuiti corpurile care vi se ofera, aruncati spini in calea celor muti, cantati pentru urechile surzilor, sunteti schimonositi in fata orbilor. Rugati-va sa nu va creasca aripi caci vor fi de fier.

marți, 20 octombrie 2009

MOARTE SUFLETului....

Undeva pe la mijlocul lunii septembrie…. Ma ascund de mine in letargia zilnica a "statului degeaba". A mai trecut o vara, a mai trecut un an, in sensul ca eu am mai imbatranit cu un an. Nu ma simt diferit, doar zambetul imi e putin inasprit de pustiul durerii. Ce isi poate dori un tanar la varsta mea? Ce poate avea un tanar de varsta mea? Ce I se poate intampla unui tanar de varsta mea..and so on..sunt intrebari la care nu pot gasi un raspuns multumitor. Dc? Pentru ca nu exista. Imi doresc multe, am putine, am trait prea mult pentru varsta mea, sau cel putin mi se pare mie coplesitor. Vorbeam intr-un post anterior de povara sufletelor moarte, acum o simt din nou. In compania lui Vivaldi care imi inveseleste playlistul , imi limpezeste gandurile si imi alina sufletul, ma straduiesc sa raman umana. Tentatia pietrificarii e terifianta. Ma tem ca nu voi mai putea simti altceva decat durere si pustiu. Cum sa traiesti o viata in intuneric? Ma tem de moarte. Nu de moartea fizica ci de moartea sufletului, ma tem ca viata mea sa nu fie in van. Ma simt sufocata de spasme dureroase la nivelul pieptului si atunci am toata viata-mi inainte. O vad ca pe un film prost al carui final e in asteptare. Am nevoie de aer, vreau sa te respir, imi spun naucita mine insami. Ma pierd in mine de multe ori si starea mea apatica spune, ce-I drept cam tuturor, duceti-va dracu si lasati-ma sa mor in pace. Apoi ma regasesc si afisez masca ce nu denota nimic altceva decat tacere. Am obosit. Am obosit sa vorbesc in van, sa vorbesc si sa nasc inceputuri, oportunitati, treceri, opriri. Am obosit sa cunosc oameni care nu imi spun nimic, oameni care desi vorbesc intr-una nu comunica nimic, oameni care nu vad, nu aud, nu asculta, nu pasesc ci alearga spre un loc numit “fericire” nevazand cat de mult se indeparteaza. Ma doare corpul, parca-I biciuit de mii si mii de boli. De fapt e sufletul, el doare. Pana si plansul doare acum. Vreau siguranta, stabilitate. Vreau sa plec departe si sa imi traiesc povestea. Mi-e dor de…Dumnezeu. Nu am mai stat de vorba de foarte mult timp. E suparat pentru ca l-am abandonat insa eu cred ca ne-am abandonat reciproc. Eu am incetat sa privesc spre cer iar cerul mi-a dat furtuni de vise. Nu ma pot ruga pentru ca durerea sa dispara, ar fi o lasitate sa apelez la credinta doar in momente de rascruce…insa nu mai pot duce singura. Alcoolul nu ajuta, prietenii s-au saturat de aceeasi placa iar eu m-am saturat de aceleasi sfaturi. Asadar, ma inclin dragii mei , pana si spre uimirea mea, ma inclin in fata cerului cerand indurare pentru sufletul meu pustiit. E atat de intuneric afara si am impresia ca noaptea asta va fi una alba pentru mine. De cateva zile insomnia m-a cuprins, din nou. Motivul? Irelevant pentru voi, dureros pentru mine. Vreau sa intalnesc perna si somnul sa imi aduca vise, vreau o noapte linistita, vreau doar sa privesc cum ploua si sa adorm cu gandul ca maine va fi….maine. 19 oct, 11:58. Mi-e sufletul obosit si flamand. Nu am crezut ca ma voi simti vreodata atat de neinsemnata. Dar e bine. E bine ca am realizat , la timp as putea spune, ca demonii altora nu vor fi niciodata ai mei. I-am vrut pentru ca te-am vrut pe tine. Acum ma intreb: cine esti? iar raspunsul, oricat l-as astepta, nu vine. Nu mai pot sa scriu, nu pot sa dorm, nu pot sa rad. Si totul pentru niste soapte efemere si cateva nopti de sex, care de altfel nu a fost in culmea grozavului. Am cautat un motiv, unul singur, pentru care mi-am irosit atatea luni cu cineva care nu exista cu adevarat. Si nu ma refer la sensul fizic. Te-am privit de atatea ori si nu am vazut decat pustiu. As spune ca “amar e gustul tau iubite” dar nu pot sa te iubesc, nu vreau, nu trebuie, nu meriti, nu o fac. Nu stiu unde e omul pe care l-am vazut eu, poate mi l-am imaginat. Ar fi mai usor de acceptat asta decat faptul ca te ascunzi de propria ta persoana. Am cautat intotdeauna scuze atunci cand ceva nu mergea bine, am facut intotdeauna greseli atunci cand imi doream sa termin ceva. Acum nu imi doresc decat sa uit. Nu pe tine, ci dezamagirea si pustiul pe care il simt. Ma uit in jur si parca nu vad nimic in afara demonilor tai. Ma intreb ce e mai rau – faptul ca m-am inselat in privinta ta sau faptul ca am stiut si m-am avantat intr-o apa tulbure nestiind sa inot. Exista o “vorba” : daca te astepti tot timpul ca oameni sa te dezamageasca in final o vor face. Ce pot sa zic? ..decat ca nu m-am asteptat. A fost cumva ireal, incercam sa imi dau seama daca visez sau chiar e adevarat ce se intampla. Cand a murit ..o persoana draga mie m-am simtit neputincioasa in fata mortii si si am pierdut o parte din mine atunci. A fost teribil sa ma lupt cu mine si sa realizez ca nu puteam face nimic pentru a impiedica asta. Insa zilele astea am simtit cum ma sting, si la propriu si la figurat. Mi-e rau, urasc, mi-e greata, vreau sa dorm si nu pot, vreau sa mananc si totul pare fara gust, afara ploua neincetat – parca si asta imi confirma nenorocirea. Tot ce vreau e sa uit, sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt, sa nu mai doara, …sa uit si atat. Ps: Cand te duci dracu ar trebui sa o faci singur si drept. Dar, din pacate, obisnuiesti sa-i tragi si pe altii dupa tine.