miercuri, 27 mai 2009

ego sum qui sum !!!

Ciudat! De multe ori negam ceea ce suntem insa vrem sa fim acceptati pentru ceea ce suntem. Pana nu demult ma invinovateam de faptul ca sunt prea sincera, nervoasa, nerabdatoare, trista cand altii sunt fericiti, fericita cand altii sunt tristi, indulgenta cand altii calca peste “dead bodies”, infantila cand altii dramatizeaza, prea serioasa cand altii se distreaza. Lista poate continua la infinit insa ceea ce vreau sa subliniez este faptul ca negam ceea ce sunt pentru a fi acceptata de niste oameni carora nu le pasa de altceva decat de propria lor persoana. Prea dornica de atmosfera generatoare de viata am uitat sa ma privesc pe mine inainte de a-i privi pe altii. Ce vreau? Ce simt? Sunt niste intrebari pe care realmente nu mi le-am mai adresat de foarte mult timp. Preferand sa vorbesc despre lucruri pe care ar trebui sa le simt, sa le fac am uitat cine sunt cu adevarat. Eram pe punctul de a ma transforma in ceea ce vroiau altii sa fiu, in ceea ce isi doreau ei sa fiu, sa cred ceea ce ei doreau sa cred. La dracu cu toate astea. Cand eram mai mica (in jurul varstei de 15, 16 ani) toti adultii, in capul listei fiind mama, imi spuneau ca “cine te place, te place asa cum esti”. Binenteles ca nu am dat prea mare atentie acestei “vorbe” insa de curand am inceput sa-i redescopar sensul. Ce sens are sa devii ceea ce altii vor cand fiinta ta ii striga constiintei tale ca ea e in regula asa, ca nu are nevoie de schimbari. Schimbarea poate surveni pe parcurs insa ar trebui generata de propria vointa, nu de a altora. E ca si cum ai incerca sa demonstrezi ca 2+2 este egal cu 5. Inainte de a spune ca sunt femeie aleg sa spun ca sunt o fiinta umana (ceea ce este, oricum, stiut de toata lumea) cu defecte si calitati. Gresesc adesea din dorinta de a face totul asa cum trebuie, ma blamez prea mult atunci cand altora nu le pasa, ma intreb exagerat de multe lucruri care pot da uneori impresia de nebunie (nu ca m-ar deranja pentru ca pana la urma nu conteaza ce cred altii, la final ramanem doar noi – la fel de singuri ca la inceput) , ma chinuie gandul ca nu pot solutiona aceste “lucruri” , ma trezesc noaptea intr-un moment de inspiratie sau poate ca ma trezesc plangand pentru ca am visat urat, sunt irascibila dimineata, la pranz si seara pentru ca asa sunt eu, ma supar la fel de repede precum imi trece, orgoliul insa e singurul lucru peste care trec doar in cazurile in care imi pasa, ma cert cu toata lumea pentru dreptatea mea, sunt ironica si urasc oamenii ironici (eu sunt exceptia), sunt introvertita si imi place ca sunt asa (tine forta bruta fara creier la distanta; in ultimul timp tine cam multa lume la distanta dar asta e alta poveste) , imi scapa adesea vorbe nu tocmai ortodoxe, nu cred in biserica si nici in Dumnezeul lor (am propriul meu crez care nu e complet inca dar e o vreme pentru toate), citesc la fel de mult precum mananca altii, ma uit la filme pentru ca ma regasesc in multe, pentru ca sunt o cinefila incurabila, o consumatoare fara leac (am vazut filme proaste, filme bune, filme extreme de proaste si filme exceptionale), ascult rock (si care e problema ca eu inca nu am inteles) si tot ce inseamna muzica veche si urasc atunci cand cineva are impresia ca daca asculti un anumit gen de muzica trebuie neaparat sa retii titluri si versuri , nu ma droghez (desi trebuie sa recunosc ca mai fumez si eu din cand in cand cate..”ceva”), beau mai mult decat beau pustii din ziua de zi (nu ca ar fi ceva educativ in asta), sunt dependenta de telefon si internet dar daca raman fara aceste doua “primordiale surse de existenta” nu incep sa plang, fac adesea lucruri pe care nici eu nu le inteleg in totalitate, capacitatea mea de intelegere a oamenilor nu se masoara in ani lumina, ani de experienta sau teorii abstracte ci in sentimente, este gradata in timp in functie de ceea ce imi ofera omul respectiv (si aici nu ma refer la ofertele pe plan material), din perspectiva mea saraca in cunostinte oamenii nu se impart in femei si barbati, nu exista diferente pentru ca toti ne-am nascut in acelasi mod (diferenta este evidenta in momentul in care spui uite, asta sunt eu si asta esti tu. Suntem diferiti doar pentru ca gandim si ne comportam diferit dar avem, ar trebui sa avem, aceleasi sanse indiferent de culoare, pozitia sociala, capacitatea intelectuala. Daca ar fi doi oameni goi unul langa altul cum i-am deosebi? Dupa felul cum arata? Dupa felul cum gandesc?[cam greu pt ca nu ar scoate nicio vorba]. Cum diferentiezi doua fiinte umane? Nu suntem oare la fel in multe privinte? Sunt doua lucruri care se bat cap in cap si pe care am de gand sa le dezbat intr-un post viitor), urasc minciuna, ipocrizia, lasitatea, prostia insa uneori pot fi si eu acuzata de aceste lucruri pentru ca asta e natura mea – gresesc si incerc sa indrept pe cat se poate, nu mi-e teama sa recunosc atunci cand gresesc dar cand sunt convinsa ca am dreptate nimeni nu ma poate convinge de contrariu, iert aproape orice insa nu uit niciodata sa imi platesc politele celor care mi-au gresit (e mai complicat de atat) , exista in jur de 3 persoane(nu vr sa dau un nr précis, nici nume pt ca asta conteaza cel mai putin) in viata mea in acest moment pentru care as fi dispusa sa fac orice, urasc oamenii care pretind sa fie intelesi dar care se ascund dupa deget si cand dorm (calatorie sprancenata le spun tuturor acestor genii), ii urasc pentru ca pretind intelegere cand ei nu ofera nici un gram, din acest pretios ingredient, in schimb; imi urasc obsesiile (am cate una pentru fiecare lucru existent pe lumea asta – pt o pers anume, pt un fel de mancare, pt o mel, pt o perna, pt un mom al zilei, pt o pozitie propice de dormit, pt o pozitie sexuala, pt o mangaiere, pt bere – vin si alte alcoale,), urasc singuratatea dar o accept de cele mai multe ori, urasc faptul ca nu am stabilitate in viata mea in acest moment, urasc zilele ploioase pt ca ma deprima dar ador sa ma plimb prin ploaie (ciudata chestie), imi e frica de apa dar imi place sa ma balacesc ca un prunc, iubesc copii dar ma intristeaza gandul ca va mai dura mult si bine pana cand o sa-i am, urasc momentele in care trebuie sa vorbesc desi nu vreau, urasc oamenii care nu inteleg asta si o iau ca pe o lipsa totala de neuroni, urasc faptul ca iubirea a devenit un fel de “hai sa mergem la cafea” , iubesc florile de camp si trandafirii albi si bujorii si macii si crinii si panselutele si ma simt frustrata cand cineva imi aduce trandafiri rosii doar pt ca tuturor femeilor ar trebui sa le placa, imi place ciocolata amaruie in combinatie cu ceaiul negru, beau cola in cantitati industriale si plang la filme mai rau ca o baba ce se delecteaza cu “surprize, surprize” , iubesc faptul ca sunt studenta si ca am restante, iubesc pana si faptul ca am tendinta de a ma repeta de 100 de ori in 100 de feluri diferite, prefer sa gresesc decat sa nu o fac deloc, de multe ori fac ceea ce simt chiar daca nu e cel mai bine, prefer greseala in locul regretului, urasc faptul ca in ultima ora mi-a cazut netul de cateva zeci de ori, iubesc marea si plang absenta ei, tanjesc dupa o iubire cum n-a mai existat vreodata dar sunt constienta ca sunt cam printre singurele persoane care privesc iubirea si altfel decat prin prisma situatiei materiale a partenerului, urasc faptul ca spun nu cand de fapt negatia e un da in toata regula, apreciez atat o gluma buna cat si sarcasmul la locul potrivit, urasc glumele proaste ce se vor a fi conversatii, urasc oamenii care au intotdeauna ceva de spus fie ca e potrivit sau nu, urasc faptul ca nu reusesc niciodata sa mananc la ore potrivite, urasc faptul ca fumez prea mult si ma consum inca si mai mult si asta ma va duce la o moarte sub media de viata, urasc rochitele, pipitele, fustitele si fitele, urasc normele literare dar trebuie sa le respect(nu e cazul aici pt ca ora tarzie si lenea de a formula adecvat isi spun cuvantul), ador barbatii in costum si vinul sec baut in compania lor, imi place sexul(cui nu-I place?) dar nu il practic ca pe mersul la toaleta, urasc cacofoniile astea dar nu le evit pentru ca toata lumea intelege despre ce vobesc eu aici, urasc misoginii si teoriile lor fanteziste (uite solutia: schimbati-va orientarea daca nu va convin femeile), detest tarfulitele din “mertzane” si blondele la volan, nu suport politica si urasc fanaticii, imi place tenisul, fotbalul si patinajul artistic si nu am chef sa argumentez sau sa demonstrez in fata nimanui pasiunea pentru acestea, urasc faptul ca imi cer scuze prea des persoanelor care nu merita nici macar o privire, urasc faptul ca lumea pe care eu o cred frumoasa se duce de rapa cand sunt aproape de a spune : acum e bine; ador sunetul viorii si pianul vibrandu-mi sub degete (long time ago I use to play the piano), imi place parul meu lung si ador adierea vantului , as vrea ca ziua sa aiba 48 de ore pentru ca nu imi ajunge o zi normala, as vrea ca persoanele a caror amintire o port in suflet sa inteleaga putin mai mult decat le ofer (dar cred ca nici eu nu fac asta asa ca nu am cum sa ma astept sa primesc asa ceva), ador discutiile tarzii si relaxante, imi plac diminetile cu soare dar urasc momentul in care suna alarma si trebuie sa ma trezesc, nu suport ticaitul ceasului de aceea in camera mea de acasa si de aici nu se afla nici un ceas, ma gandesc acum la faptul ca daca as continua acest post ar deveni plictisitor. Sunt ceea ce sunt. Tu cine esti, omule? Te privesti in oglinda zambind? Esti fericit cu alegerile pe care le faci? [another post ended with …“to be continued”].

marți, 5 mai 2009

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Probabil asta va fi ultimul si cel mai lung post. "Dreptul la viata" ,"Llibertatea de gandire" , " Libertatea de exprimare". I was just wondering what's that supose to mean? Toti avem acest drept, nu? Mi-a incoltit in minte gandul ca nu e general valabila afirmatia asta. Traim intr-o lume in care aparentele, se pare, ca au luat locul a ceea ce este de fapt important. Nu stiu ce conteaza pentru majoritate dar as putea incepe prin a spune ce prezinta maxima importanta pentru mine, sau ce prezenta importanta. Ma trezeam adesea dimineata spunandu-mi ca trebuie sa devin o persoana mai buna, sa fiu mai toleranta cu cei care imi gresesc, sa zambesc mai des chiar si celor ce nu merita asta, sa cred mai mult in oameni pentru ca binele intotdeauna triumfa. Intotdeauna aveam o zi perfecta, pana intr-un anumit punct, plecand de acasa cu doza asta de optimism. Fisura aparea in momentul in care simteam ca ma doare undeva in dreptul inimii si ma simteam ridicola. Nu am probleme cu inima iar ridicolul nu e una din starile mele preferate. Intalneam pur si simplu oameni care imi inselau asteptarile. De multe ori ma antrenez intr-o discutie si pun prea multa pasiune, ma trezesc insa la timp sa pot observa surasul si doza de ironie care mi se pregateste. Anticipez pericolul dar nu il evit in speranta ca ma insel. Nu se intampla asa. Vorbesc adesea despre prietenie, dragoste, religie, istorie(prea putin pentru nu sunt adepta "fosilelor" si nici bagajul de cunostinte nu este temeinic fundamentat), fotbal(prea putin pentru ca ma uit si eu la un meci "cum se uita altii la karate") cu tot felul de oameni, de toate varstele, de ambele sexe care imi dau impresia ca prea multa vorba pierde esenta de cele mai multe ori. De ce sa vorbesti despre dragoste cand o poti simti, de ce as da o definitie a prieteniei cand eu mi-as da si viata pentru binele putinilor ramasi, istoria o las celor care se pricep iar fotbalul....celor adanciti in tiparele vietii. Ca un paradox insa.. vorbesc despre iubire pentru a constientiza ca inca sunt capabila sa o simt, o invoc pentru ca o parere in plus poate schimba ceva, poate crea ceva, schimba ceva. Prietenii conteaza foarte mult pentru mine, fara ei as fi apa intr-un desert pustiu. Vorbesc despre ei pentru ca astfel ii simt aproape sau..uit mai usor dezamagirea daca pun constant sare pe rana, dau o definitie a prieteniei pentru ca e dreptul meu sa fac asta, e dreptul meu sa ma fac ascultata (si fac asta doar in fata celor care ma asculta cu adevarat). Am mai spus-o si o repet: e atat de usor sa judeci fara sa stii cu adevarat ce se ascunde in spatele aparentelor, e atat de usor sa ai incredere si sa fi inselat, e atat de usor sa te indragostesti de o persoana si sa iti dai seama ca nu merita asta, e atat de usor sa oferi rautati gratuite fara sa te gandesti ca poate dor dar e atat de greu sa zambesti, sa crezi si sa speri ca omul aflat in fata ta iti poate oferi mai mult decat o doza imbuibata de ironie si amaraciune. Intotdeauna am avut o reala problema cu oamenii ironici ( de fapt am o problema si cu propria mea ironie temperata de atatea ori de dragul unora si spre dezamagirea altora). Cand spun problema ma refer la comunicare. M-am saturat sa ghicesc ce se ascunde in spatele atator "mutre acre" pe care le intalnesc zilnic, m-am saturat sa fiu o perna moale pentru un obraz plans, am obosit sa zambesc mecanic de fiecare data cand intalnesc ura unora destinata de fapt altora ( dar daca tot sunt eu prin preajma de ce sa nu fiu eu cea asupra careia se revarsa), am obosit sa vorbesc doar pentru ca trebuie sa fac conversatie. Sunt momente in care vreau sa tac fara sa ma simt stanjenita de parerea interlocutorului meu, sunt zile in care am nevoie de oameni care pot intelege asta. Sunt oameni de care am nevoie dar nu sunt capabili sa inteleaga asta. Forme fara fond sunt pretutindeni si culmea nu deranjeaza insa cand fondul nu capata forma dorita apare scepticismul. Ei bine asta e unul din motivele pentru care vreau sa ma opresc din "tratamente gratuite pentru spirit". Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu judecata aspru fara sa o merit, se intampla frecvent ca datorita ideii sau mai corect spus obisnuintei de "a generaliza" sa fiu azvarlita, tarata, atrasa, aruncata (spuneti-i cum vreti) in mijlocul unor caracterizari foarte subtile dar cu tinta sigura, care imi provoaca pe langa amuzamentul general si o stare de plafonare inteleasa gresit. Sunt satula de atatea remuscari la gandul ca poate am gresit, poate ar trebui sa imi cer scuze, poate ca m-am straduit prea mult si s-a vazut, poate sunt prea dornica de esenta si stric totul, poate, poate si iar poate. Ma simt de parca as fi un bufon in propria mea viata si totul pentru ce? Pentru ca domnia lor (prieteni, rude, vecini, dusmani, necunoscuti) sa se simta bine in preajma mea. Mi-ar placea sa ma pot schimba peste noapte, sa pot deveni un cosmar pentru tot ce misca. Dar..nu pot asa ca schimbarea va veni treptat. O doza de ironie, un pumn de egoism, o picatura din sindromul grandomaniei...si as deveni tot ceea ce am evitat vreodata sa devin. Ma simt tentata cateodata sa renunt la sentimente care mi-au adus tot ceea ce..nu imi doream. Imi spunea cine ca daca din 10 persoane 8 sau 9 iti inseala asteptarile atunci problema e la mine nu la ei. Datorita experientei pe care o are as fi tentata sa apun ca are dreptate dar..nu i-am dat dreptate cand a afirmat acest lucru si nu o voi face nici acum. Eu sunt de parere ca m-am inarmat cu o toleranta in doze prea mari. Imi place sa aduc fericire celorlalti, asta e si motivul pentru care iert atat de repede. Sunt o persoana trista si neimplinita (deocamdata) si daca nu as fi capabila sa iert as muri sufocata de propria amaraciune, daca nu as iubi atat de mult oamenii as uita cum e sa iubesti cu adevarat, daca nu as simti tristetea si dezamagirea atat de intens nu as aprecia clipele cu adevarat fericite ( sunt putine, ce-i drept, dar sentimentul oferit nu l-as schimba cu nici o comoara materiala), daca as avea zeci de prieteni nu as sti ce inseamna dorul, daca as iubi zilnic "some guy who thinks he's the center of the universe" nu as fi capabila sa fac diferenta intre ceea ce imi doresc si ceea ce mi-a mai ramas dupa atatea incercari esuate. Am adesea senzatia ca port o lume intreaga pe umeri dar nu apasa greutatea lor fizica ci povara sufletelor. Sunt goi de orice dorinta, au sangele negru si inchegat din cauza urii adunate, mireasma lor statuta e asemenea apei de flori, sunt cangrenati de pofte carnale ce le consuma capacitatea de a rationa si de a simti si dorinte materiale neimplinite ce le ocupa timpul pe care oricum nu il poseda. De ce mint oamenii? Cand o fac? Sa fie oare dorinta de a face totul sa para mai frumos cand nu e asa sau poate faptul ca accepta mai usor o minciuna decat adevarul? Sa fie faptul ca oamenii gresesc atat de mult si se tem sa spuna adevarul pentru a nu fi respinsi sau e oare dorinta de a indulci totul asa cum indulcim o ceasca cu cafea? Oricare dintre aceste afirmatii se poate aplica. Si eu mint, uneori nevinovat, alteori fara sa imi dau seama, sunt momente cand asta aleg sa fac si sunt situatii cand e mai bine sa mint. Niciodata nu e mai bine sa minti decat sa spui adevarul dar eu sunt o fire slaba si tematoare si se intampla sa mai aleg si calea usoara. Ma gandesc cateodata de unde vine forta interioara de care dau dovada exact atunci cand trebuie si alteori slabiciunea care ma cuprinde. Nu am gasit raspunsul dar poate ca nu il doresc indeajuns de mult incat sa il capat. Oare ce ne ajuta mai mult? Credinta sau stiinta? Subiectul asta interminabil mi-a rapit multe nopti din facultate ( fara sa lase cea mai mica urma de regret). Cert e ca fiecare are rolul ei. Stiinta pentru ca ne face viata mai usoara ( acum pentru ca ne-am obisnuit si am evoluat odata cu ea) iar credinta pentru ca face ceea ce stiinta nu va reusi niciodata ( ofera raspunsuri ce nu tin de formule, puteri ce nu depind de forte gravitationale, elastice, centrifuge, de greutate..etc). Oamenii construiesc in jurul lor niste limite sau hai sa le spun mai bine ziduri. Uneori aleg sa sparga aceste ziduri pe care le-au cladit si sa mearga mai departe construind altele, alteori le ocolesc construind in continuare fara sa constientizeze faptul ca asta nu ajuta iar celor mai norocosi li se intinde o mana pe care trebuie sa fie pregatiti sa o prinda. Suntem niste fiinte slabe, capricioase iar instinctul de supravietuire scoate ceea ce e mai rau din noi. Cea mai buna metoda de a cunoaste limitele unui om este aceea de a-l arunca intr-o cusca delimitand, reducand si in cele din urma refuzand sa-i oferi ceea ce el obisnuia sa aiba ( nu e cea mai ortodoxa metoda dar ar fi interesanta evolutia sau mai corect spus involutia omului intr-un astfel de caz). Eu sincer am cam obosit sa ma lovesc de zidurile nesigurantei si in cele din urma am invatat sa renunt. Sa renunt la ei..la oamenii pe care speram sa-i gasesc. Saptamana asta am stat in umbra, m-am ascuns cat am putut de bine. M-am ascuns de o noua dezamagire. Nu mi-a folosit la nimic pentru ca atunci cand vrei sa crezi in ceva fuga nu te ajuta Bataile inimii mele sunt atat de puternice incat nu ma pot minti, oricat as vrea. Doar ca uneori nu e de ajuns numai atat. E nevoie de mai mult, eu am nevoie de mai mult fara sa trebuiasca sa mai mut muntii din loc. Si cine nu intelege asta si nu poate vedea dincolo de aparente...se poate intoarce de unde a pasit in aceasta lume. Sunt furioasa, as vrea sa urasc la fel de simplu precum spun "te urasc" si in momentul asta as vrea sa iert la fel de usor precum o fac de obicei. Nu pot. De asta am fugit. M-am intors insa cu aceeasi teama de acum 2 saptamani. To be continued....